Volumul Marea Unire 1918 România Mare. Acte și documente (autor Vasile Pușcaș) propune o relatare a desăvârșirii procesului de constituire a statului național modern România prin îmbinarea narativului interpretativ cu prezentarea de documente istorice care să reconstituie istoriografic faptele, atmosfera și relevanța deciziilor din 1918 (Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat al României) care au dus la ceea ce în epocă s-a numit România Mare.
Elaborarea acestui volum a dat prilej autorului să evidențieze inteligența și abilitatea generației de oameni politici români de la începutul sec. al XX-lea, orientările lor politice constructive și atitudinile hotărâte de veritabili oameni de stat. Și nu este vorba doar de politicienii și partidele politice din Vechea Românie, ci și de politicienii și partidele românești din Transilvania, Bucovina și Basarabia. Iar în anul când se celebrează centenarul Marii Uniri, am considerat util să înfățișăm contemporaneității felul în care Generația Marii Uniri din 1918 a reușit să propună românilor și liderilor statelor occidentale proiectul național al realizării statului-națiune România, într-un context politic intern și internațional excepțional (Primul Război Mondial). Iar semnificația Marii Uniri din 1918 nu este doar istorică. Autorul o asociază contextului regional și global din zilele noastre, când suntem martorii procesului de restructurare a Sistemului Internațional și se rediscută locul, forma și rolul statului-națiune. Opinia autorului este că statul-națiune va continua să joace un rol foarte important în Noua Ordine Mondială care acum se reconfigurează, desigur cu ajustările de rigoare care vor fi aduse sensurilor suveranității statelor, având în vedere complexele interdependențe regionale și globale. Aici, autorul se asociază lui Francis Fukuyama, care arăta, cu un deceniu și jumătate în urmă, că liderii politici și oamenii de stat contemporani ar trebui să-și dedice o parte însemnată a meditației și acțiunii politice regândirii formei și funcțiilor statului în Sistemul Internațional al sec. al XXI-lea. Or, experiența istorică de acum un veac, când s-a desăvârșit statul național România, ca și alte state-națiuni din Europa Centrală și de Sud-Est, poate fi utilă și să inspire conduita actuală și viitoare a liderilor din amintita regiune, dar și a celor ai organizațiilor regionale, internaționale și transnaționale.
Expunerea narativă a subiectului tratat în volumul de față urmează logica procesualității istorice, atât pentru înțelegerea evoluției ideii și acțiunii naționale românești până la 1918, dar și pentru a sublinia faptul că Marea Unire din 1918 nu a fost punctul terminal al unui proces istoric, ci doar un moment deosebit de important al istoriei modernității statului-națiune România. Precum ar trebui să îndemne liderii politici ai României actuale să evalueze cât mai realist istoria statului-națiune din ultimii 100 de ani pentru a găsi răspunsuri adecvate, cu rezonanțe constructive, provocărilor fenomenelor și evenimentelor care urmează a se derula în demersul redefinirii identității națiunii române și al viitoarei poziționări a statului-națiune România în Sistemul Internațional pe cale de reconfigurare. Dacă astfel de gânduri vor fi generate de lectura acestei cărți, atunci autorul și editorii ei vor considera că le-a fost interpretat corect mesajul discursului istoriografic.
Prezentând istoria modernității statului-națiune, primul capitol al cărții integrează procesul desăvârșirii statului național românesc (1918) în istoria procesului de modernizare a societății europene. Pentru mai buna înțelegere a fenomenului enunțat, autorul redă o schiță istorică a evoluției principiului naționalității de la instituirea Sistemului Westfalia (1648) până la începutul sec. al XX-lea. A fost făcută o paralelă între principiul dinastic și principiul naționalității în construcția și conducerea statelor europene, cu specificarea caracteristicilor revoluțiilor naționale și democratice din Europa sec. al XVIII-lea și al XIX-lea. S-a acordat o atenție aparte felului în care principiul naționalității și idealul statului-națiune au operat în Europa Centrală și de Sud-Est, în perioada menționată, cu referire la caracteristicile și politicile imperiilor habsburgic, otoman și țarist. În același context a fost reliefat modul cum s-a manifestat idealul statului-națiune în spațiul locuit de națiunea română, până la Primul Război Mondial. Analiza diacronică a respectivului fenomen în Principatele Române/România, Transilvania, Bucovina și Basarabia oferă cititorului perspectiva sincronicității valorilor naționale și specificității locale/regionale, ceea ce duce spre o cunoaștere aprofundată a etapelor și căilor care au dus la mobilizarea elitelor și populației românești, în 1918, pentru realizarea Marii Uniri.
Autorul a acordat o atenție sporită anilor dinaintea Primului Război Mondial și perioadei conflagrației pentru că și pe acest fond contextual s-a continuat, la București și în provinciile românești dinafara României, să fie promovată și susținută politico-diplomatic, cultural și economic ideea unității depline a națiunii române într-un stat național. Aici s-a evidențiat și mai pregnant rolul de lider politic al tuturor românilor al lui Ionel I.C. Brătianu, atât în fruntea guvernului României, cât și a partidului pe care-l conducea. Totodată, spre sfârșitul perioadei războiului, s-au impus definitiv ca lideri politici naționali conducătorii formațiunilor partidiste românești din Basarabia, Bucovina și Transilvania. Și, ceea ce este mai important, în 1918 se constată o sincronizare strategică și tactică a liderilor din Vechea Românie cu liderii românilor din provinciile menționate în realizarea dezideratului național al finalizării procesului de constituire a statului modern național România.
O importanță covârșitoare au avut-o și liderii români militari din Vechea Românie, dar și cei din Transilvania, Basarabia, Bucovina, care au înțeles necesitatea îmbinării corecte a principiilor geostrategice cu cele geopolitice. Nu în ultimul rând s-a remarcat abilitatea factorilor decidenți ai națiunii române de a negocia integrativ aspecte particulare (politice, militare, economice etc.) perfect încadrate în obiectivul fundamental național de realizare a unității politice românești depline în cadrele statului-națiune România. Toate acestea, în conjuncturile regionale și internaționale deosebit de grave, diverse și contradictorii pe care expunerea de față le-a reținut, din perspectiva rolului statului român și ca realitate a Primului Război Mondial, dar și prefigurare a funcționării Sistemului Internațional postbelic.
Autorul abordează distinct factualitatea și sensurile procesualității revenirii la Vechea Românie a Basarabiei, unirii Bucovinei și Transilvaniei cu România (1918).
Insistența analizei din aceste capitole ale volumului a fost îndreptată către elementele contextuale politico-militare regionale și locale, acțiunile politice naționale de mobilizare a populației la susținerea unor concepte sociale, politice și de guvernare, modalitățile decizionale pentru care s-a abordat în fiecare provincie românească și cadrul legal-instituțional prin care populația românească majoritară a aplicat principiul autodeterminării naționale și a optat pentru încadrarea în statul național România. S-a putut constata că liderii politici și organizațiile lor politice naționale au căutat să asigure o reprezentare cât mai convingătoare a întregii populații românești, în fiecare din cele trei provincii, pornind de la cadrul legal electoral existent și tinzând către o exprimare plebiscitară, desigur corelată condițiilor de război și situației administrației din acele momente istorice. Ceea ce demonstrează că liderii politici români au fost preocupați nu doar să fructifice un anumit context (finalul Primului Război Mondial), ci cu deosebire să asigure legalitatea și legitimitatea actelor decizionale care propuneau Unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Ceea ce s-a reușit la 27 martie 1918 (Basarabia-Chișinău), 28 noiembrie 1918 (Bucovina-Cernăuți), 1 decembrie 1918 (Transilvania-Alba Iulia) într-o admirabilă coordonare și sincronizare cu guvernul Vechii Românii.
Capitolele care prezintă unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei cu România cuprind și seturi de documente care ilustrează atât pregătirea de către liderii politici a momentului și felului în care românii din respectivele provincii au decis, cât și înregistrarea propriu-zisă a organizării și desfășurării acțiunii care a decis Marea Unire din 1918. Scopul inserării acestor seturi de documente a fost de a rememora faptele și oamenii epocii respective prin intermediul actelor emise atunci și de a arăta contemporanilor că discursul istoriografic trebuie să pornească de la sursele istorice fundamentale. Iar pentru a reda cât mai veridic atmosfera și spiritul epocii pe care am tratat-o, volumul include și un număr apreciabil de fotografii și alte piese iconografice care intenționează să contribuie la o mai corectă percepție a mediului cultural, politic și social – intern și internațional – în care s-au realizat Marea Unire și România Mare.
Conținutul volumului se referă și la alte aspecte ale procesului constituirii statului-națiune România pe care le-am considerat a avea o semnificație deosebită pentru înțelegerea acelui demers istoric, dar și pentru sensibilitatea cititorului din anul Centenarului Marii Uniri. Astfel, a fost adusă în discuție contribuția românilor care trăiau în Europa Occidentală și Statele Unite ale Americii, deoarece aceștia au avut posibilitatea inserării subiectului idealului major al națiunii române în dezbaterile politice din acele zone ale vestului concomitent cu momentele decizionale internaționale care puteau influența și evenimentele din spațiul românesc. De asemenea, s-a insistat asupra conexiunii temei unirii majorității comunităților românești în statul național România cu necesitatea realizării unei integrări naționale a acestora pentru a da corpului național românesc și statului-națiune România coeziune, identitate și direcție de dezvoltare pentru sec. al XX-lea.
Autorul și editorii volumului au dedicat cartea Generației Marii Uniri deoarece au considerat că astăzi este nevoie de modele politice naționale care să ghideze sensurile evoluției statului-națiune România în sec. al XXI-lea și-n veacurile care au să vină. Noi credem că principalii lideri politici români care au acționat pentru realizarea Marii Uniri și crearea României Mari, în 1918, pot oferi un model de comportament politic pus în slujba binelui public și al națiunii, fiind în același timp lideri politici și oameni de stat care susțin dezvoltarea și progresul cetățenilor și Țării. Suntem convinși că aceasta este una din principalele lecții ale istoriei Marii Uniri pe care românii au înfăptuit-o în 1918.
