În calitatea de a fi fost primul negociator șef al României în problemele de integrare (cu aceeași echipă multi-instituțională cu care am reușit și încheierea Acordului de Comerț al României cu CEE în 1992, fără de care drumul spre asociere era blocat), readuc aminte că în încercările noastre de a plusa în toate negocierile peste performanțele de care dădeam dovadă ne aduceau mereu un deserviciu. Pentru cei care înțeleg ceea ce înseamnă integrarea europeană, respectiv a cere mai mult decât poți să livrezi prin politici, programe, proiecte și poziții, aceasta explică de ce ești așezat de partenerii tăi acolo unde meriți, cu trista percepție a unei marginalizări sau a unei țări de mâna a doua.
Se pare că împărțirea statelor membre în categorii diferite a devenit o politică de salvare a UE de la efectele propriei sale guvernanțe slabe, o urmare a lipsei unor lideri europeni de anvergură. Lărgirea Uniunii spre est și criza Zonei Euro au creat premisele unei marginalizări de facto a unor state membre, întărind conceptul de nucleu și periferie a UE, de Europa cu două viteze. Cauza? Unele state membre nu pot ține pasul, nu cu media performanțelor, ci cu cea mai înaltă performanță hegemonică prin care statul membru respectiv și-a valorificat practic cel mai bine avantajele integrării. UE este departe de a fi un joc win – win, deși acesta era mesajul esențial al unei Uniuni mai largi, profunde și puternice.
Premisele angajamentului politic au fost acceptate, dar sprijinul din interiorul UE, prin politici cu denumiri din cele mai incitante – coeziune, solidaritate, fonduri de dezvoltare etc. – nu a ținut cont de distanțele și structurile de recuperat pentru un proces de integrare omogenă, benefic tuturor.
Chintesența celor de mai sus poate fi observată în distribuția fondurilor europene și nu numai. Conform declarației recente a consilierului prezidențial Leonard Orban, fost și ministru al integrării (pe care l-am apreciat foarte mult), în cadrul unei conferințe organizate de Piața Financiară, România a primit fonduri europene de 39 miliarde euro în cei 10 ani, în condițiile în care a avut contribuții la bugetul european de circa 13 miliarde euro, cu un rezultat net pozitiv de 26,5 miliarde euro. Cât am dat și cât am primit este una din cele mai simpliste și chiar populiste analize atunci când vorbim de beneficiile aderării. Dar cred că partea subtilă a declarației este cea care se referă la faptul că „putem discuta despre calitatea cheltuirii acestor fonduri (Comisia Europeană a avertizat de mai multe România pentru modul defectuos în care a cheltuit banii europeni, blocând temporar accesul la fonduri – n.n.). Însă, chiar și așa, au fost virate taxe la bugetul statului, iar banii au fost cheltuiți, până la urmă, pentru dezvoltarea României”.
După 10 ani de la aderare, ceea ce vedem statistic și faptic este subdezvoltarea în forma discrepanțelor și dezechilibrelor de potențial foarte mari de la un județ la altul, lipsa unei politici autentice de dezvoltare regională în sensul comunitar, 40% din populația României se află la limita pragului de sărăcire, avem deja 300.000 de analfabeți, un rural presupus deținător de diversitate și tradiție decrepit, domenii strategice golite de forță de muncă calificată, ca cel al învățământului și sănătății. Suntem încleștați într-o luptă acerbă pentru salariul minim pe economie, cel mai mizerabil din cadrul Uniunii sau a unei legi a salarizării unice care să facă ordine în competențele sectorului bugetar. Ne confruntăm cu o infrastructură a cărei modernizare este concepută haotic și care întărește percepția de lipsă de legături fizice ale României cu Uniunea și între regiunile sale istorice (la 100 de ani de la România Mare!). Legile licitațiilor publice și a ajutorului de stat au devenit adevărate frâne pentru dezvoltare, interesele statului fiind expuse unor interese de grup acaparatoare de resurse. Drenarea resurselor publice și a fondurilor structurale se face prin prețuri incomparabil mai mari decât cele reprezentative chiar ale pieței unice, dar nici în aceste condiții nu avem măcar proiecte finalizate și de calitate.
Dacă ne referim la instrumentele oferite de UE pentru accelerarea așa numitului proces de catch-up, nu știu cum se face că avem dificultăți majore exact în zona creșterii productivității muncii, ca factor al creșterii economice sustenabile. Avem una din cele mai rigide piețe a forței de muncă din Europa (nici nu este de mirare după prevederile actualului Cod al Muncii), deși ea a fost „golită” de peste trei milioane de persoane apte de muncă. Celebrele reforme ale învățământului inspirate după procesul Barcelona au creat un deficit structural de forță de muncă care pune în pericol realizarea de noi investiții productive. Capacitatea instituțională, deși slabă după aprecieri ale Bruxelles-ului, este erodată de guverne lipsite de o coeziune colegială profesională responsabilă, iar instituțiile statului, din cauza supremației algoritmului politic, au pierdut specialiștii și continuitatea în angajamentul solidar de guvernare, important devenind ego-ul celui așezat politic, vremelnic, pe scaunul de conducere.
Din păcate, noile realități cu care se confruntă o UE în schimbare au fost determinate de propria ei guvernanță, față de care avem și noi o responsabilitate semnificativă ca stat membru. Mult din radicalismul, populismul și naționalismul de care se plânge Bruxelles-ul este rezultatul modului de a gestiona criza economică prelungită, prin programe dure de austeritate neadecvate scopului propus, impuse de la centru, cu afectarea socialului care a reacționat normal într-un sistem democratic. Valul uriaș de imigranți, efect al unei primăveri arabe, începută neinspirat cu sprijinul unor state membre ale UE, vine să antagonizeze și mai mult socialul european.
România se află la intersecția a trei guvernanțe care nu sunt congruente: a celei proprii, ale UE și a globalizării. Sensul lor încă haotic – problemele economice și geopolitice se adună în loc să fie soluționate – prefigurează o nouă ordine internațională cu întrebarea dacă paradigma cunoscută de noi este în modificare sau în derivă. Cum paradigma nu este decât rezultatul unui model de interacțiune umană – cea de acum fiind reprezentată de setul de valori care ne definește democrația și economia de piață – eu cred că ne aflăm în deriva paradigmei. Tranziția la care asistăm, privind doar la nașterea a noi partide extremiste și radicale, îngrijorează și ne aduce aminte de o perioadă nefastă a secolului trecut.
La 10 ani de la aderarea noastră la UE, un document recent al UE, intitulat „O viziune împărtășită, o acțiune comună pentru o Europă puternică („Shared Vision, Common Action: A Stronger Europe”, iunie 2016), deplânge faptul că Uniunea, ca prim partener comercial și investitor pentru aproape toate țările lumii, este departe de a-și folosi potențialul la nivelul responsabiltății unui actor major în lumea globalizată. Această responsabilizare este necesară, atenție, la momentul unei „crize existențiale în interiorul Uniunii și dincolo de granițele acesteia” („We live in times of existential crisis, within and beyond the EU”, vezi Executive summary, pag7). Cred că avem caracterizarea „din interior” a situației Uniunii la momentul fast al celebrării noastre, caracterizare care merită toată atenția.
Din perspectiva documentului citat, cuplarea guvernării noastre cu cea a Uniunii, într-o lume complexă cu modificări în structura puterilor globale, are nevoie de unitate mai mult ca oricând („forging unity as Europeans has never been so vital nor so urgent”). Ea este vitală și urgentă, întrucât nu poate exista o încleștare între interesele naționale și cele europene. Este bine de subliniat acest lucru, cu semnificația că orice angajament de acum încolo pentru conlucrarea guvernanțelor – a noastră și cea comunitară – ar trebui să proclame această unitate nu ca slogan, ci ca mod de acțiune concretă.
Într-un alt document elaborat de Zbigniew Brezinski, intitulat „Toward a Global Realignment”, suntem avertizați că Europa, în sens de UE, cu problemele multiple cu care se confruntă în interiorul ei și în afara ei, nu este și nu pare să devină o putere globală în viitorul apropiat. Dar ea poate avea un rol constructiv în preluarea gestionării amenințărilor transnaționale, prin calitățile sale politice și culturale tradiționale, în sens de valori împărtășite și răspândite în toată lumea democratică. Dacă securitatea economică, definită ca un nivel de prosperitate a cetățenilor, pe care ne-o dorim realizată prin integrare, înseamnă în mod explicit securitate națională (vezi Sheila R. Ronis), atunci, la acest moment aniversar, ar trebui să ne aducem contribuția directă și via UE la o convergență în înțelegerile actorilor globali actuali și emergenți, starea actuală a poziționării lor nefiindu-ne prielnică. O realiniere a lor pe poziții detensionate poate să ducă spre o lume mai puțin agitată geopolitic și aplecată spre problemele cetățenilor, adică o economie returnată acestora în modul cel mai onest de către politicieni. Acesta ar trebui să fie obiectivul major al celor 10 ani de la aderarea României la UE.
