Interviu cu Radu Dudău – director Energy Policy Group (EPG)

Care este miezul profitabilității sectorului energetic din România?

Miezul profitabilității? Da este un sector care aduce bani și, ca atare, sunt multe interese care se luptă. Dar pentru noi ca cetățeni și simpli consumatori de energie optica este alta. Ne interesează mai puțin lupta pentru profit, deci trebuie să ținem cont de ea și ne uităm mai mult la echitatea, la transparența regulilor după care trebuie să funcționeze sistemul, la decizii strategice, la planificare în domeniu.

Și ne uităm și la preț. Consumatorul se uită și la preț.
Bineînțeles, toate astea se decantează în preț și în calitatea serviciilor. Sigur, avem discuția asta că românii au putere de cumpărare mică în cadrul Uniunii Europene. Dar în cadrul Uniunii Europene consumatorul casnic plătește cea mai ieftină energie dacă ne uităm atât la energia electrică, cât și la gazul natural. În top, lucrurile stau un pic diferit pentru consumatorul industrial, dar și acolo plătim prețuri considerabil sub medie. Suntem și noi în acest clasament european și Eurostat arată limpede: consumatorul casnic final plătește ieftin. Inclusiv România, ca să nu generăm nici un fel de confuzie, în ansamblu nu are o energie dintre cele mai ieftine din lume. În Statele Unite gazul natural este mult mai ieftin, și energia electrică este ieftină, dar în interiorul Uniunii Europene, în care ne aflăm, noi românii plătim o energie relativ ieftină.

Am avut o iarnă care a adus câțiva fiori de neîncredere cu privire la stabilitatea sectorului energetic. Care au fost cauzele?
Sunt, pentru simplificarea sau simplitatea discuțiilor a două tipuri de cauze. Există unele cauze structurale. De exemplu, pe partea de gaz natural avem această problemă structurală care face ca în fiecare ianuarie și februarie sistemul național de transport Transgaz să se apropie de marginea dezechilibrului, de limita dezechilibrului în mod aproape previzibil. Și sigur că acest risc este amplificat de câte ori ajungem la extreme meteorologice. Deci frigul duce aproape invariabil Transgaz aproape de dezechilibru. E ca și cum nu putem face nimic într-o țară care de fapt importăm net într-un an foarte puțin gaz. Dar acest necesar se concentrează într-un interval de timp critic, când practic ajungem de fiecare dată la mâna unor exportatori regionali care de fapt ne vând gaz rusesc la prețuri care nu ne avantajează. Sunt lucruri pe care le putem face noi intern. Un observator se poate întreba de ce de la an la an nu progresăm deloc.

Ce ar trebui să facem?
De exemplu, pe partea de înmagazinare de gaz. În mod cert trebuie lucrat atât la extensia capacității de înmagazinare subterană, cât mai ales la îmbunătățirea ratei de extracție. Pentru că de fapt acolo ne confruntăm cu o problemă: chiar dacă avem gaz în subteran, nu putem să extragem necesarul zilnic în aceste zile friguroase.

Am mai auzit și de nevoia de investiții în stațiile de compresare, astfel încât din rezervele înmagazinate în momente critice să poată fi pompat la presiune.
La asta mă refer. La investiții de acest tip, care să mărească rata de injecție extracție. Și mai mult, aceste capacități de înmagazinare trebuie, într-o piață care se liberalizează în ciuda obstacolelor, să înceapă să funcționeze și în regim comercial. Nu numai în acest regim, cum să spun, echilibrare sezonieră. Injectăm vara, extragem iarna. Ar trebui să se creeze un buffer de capacitate pe care eu să pot să-l injectez, să-l extrag ghidându-mă de pe prețul de pe piață.

În ce termeni trebuie să vorbim de BRUA?
În termeni extrem de pozitivi. Pentru că BRUA reprezintă o șansă foarte importantă pentru România pe mai multe planuri. În primul rând, ceea ce nu este suficient accentuat în discuția publică este că BRUA reprezintă cel mai important pas de dezvoltare a sistemului național de transport de gaz. Deci Transgaz își bazează strategia de dezvoltare pe construcția BRUA în faza 1, faza 2, faza 3. BRUA, pentru cei care nu sunt foarte familiarizați, înseamnă o conductă internă care va face joncțiunea între punctul de intrare-ieșire România-Bulgaria-Giurgiu cu Arad-Nădlac, frontiera româno-maghiară. Deci va fi un gazoduct intern de capacitate nu foarte mare – vorbim de 7-8 miliarde de metri cubi pe an la presiune semnificativă în jur de 60 de bari – care va fi parte a unui coridor european ce-și propune să unească Marea Adriatică de Marea Baltică. Acest coridor va face joncțiunea cu coridorul sudic de gaz natural, o magistrală cu adevărat de mare capacitate care este de asemenea finanțată și susținută de Uniunea Europeană și care va transporta gaz din bazinul Mării Caspice până în sudul Europei, în Italia. Și noi vom putea prin intermediul interconectărilor care merg către sud – România-Bulgaria, respectiv Bulgaria-Grecia, care este în construcție – să accesăm surse undeva în jur de 2020, surse de gaz pentru prima dată din altă parte decât din Federația Rusă.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament