Pornind de la Forumul Economic Mondial (World Economic Forum), există trei stadii ale dezvoltării durabile: I – economie bazată pe înzestrarea cu factori și resurse, care se referă la țări în curs de dezvoltare; II – economie bazată pe utilizarea eficientă a resurselor, care cuprinde țări cu economie emergentă, între care se află și România; III – economie bazată pe inovare și cunoaștere, care vizează țări dezvoltate. Din perspectiva stadiului I, România încă are factori și resurse de creștere economică. Nu stă prea bine în ceea ce privește stadiul II, de utilizare eficientă a acestor resurse, și chiar nu stă bine în ceea ce privește stadiul III, al economiei bazate pe inovare și cunoaștere, având în vedere că această economie se află în pragul celei de a patra revoluții industriale, caracterizate prin robotizare și digitalizare. Aceste stadii ale dezvoltării durabile reprezintă provocările mari pe care România trebuie să le soluționeze în viitor. Pentru reducerea decalajelor actuale față de țările dezvoltate, va trebui să avem un model bazat pe performanță și eficiență economică.
În teoria dezvoltării durabile existat mai multe etape: antropocentrism; tehnocentrism; sustenocentrism, cu trei piloni: a) economic – eficiență și profitabilitate; b) social – justiție, solidaritate, coeziune și incluziune socială, încadrate în indicatorii bunăstării; c) ambiental – ecoeficiență. Cunoașterea aspectelor teoretice este necesară, deoarece astăzi cercetările fundamentale au devenit pricipalul izvor al competitivității pentru economie, pentru mediul de afaceri și astfel se dovedește important ca problemele teoretice să cunoască și o rezolvare practică. De asemenea, acest distinguo teoretic are o mare încărcătură practică pentru că la ora actuală există o serie întreagă de opinii, contradicții, doctrine politice, păreri ale cercetătorilor asupra corelării acestor trei piloni. Provocarea majoră o reprezintă compatibilizarea pilonilor în discuție pe orizonturile de timp scurt, mediu și lung. Nu este o sarcină ușoară. Reflectarea acestui demers se regăsește în țintele Strategiei Europene 2020. Din această perspectivă, se prefigurează că România nu va reuși să atingă nici în anul 2040 unii indicatori medii la nivelul Uniunii Europene: ocupare de 75%, în condițiile în care noi avem un nivel de 65%, cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare-inovare de 3% din PIB, când noi ne situăm la 0,3%, iar productivitatea muncii este de cinci ori mai mică decât în țările dezvoltate.
Din perspectiva stadiilor dezvoltării durabile, România încă are factori și resurse de creștere economică.
Pe baza acestor date, modelul economic pe care ni-l propunem nu poate fi decât un model românesc, purtător de interese economice, sociale, tehnologice ale României. Acest model va trebui să ofere soluții unor presiuni, probleme și provocări urgente cu impact negativ, pe termenele scurt, mediu și lung. Prima problemă care ar trebui să ne frământe este scăderea demografică. Dacă, așa cum se estimează, în 2040 vom ajunge la o populație de 15-16 milioane de locuitori, situația va fi defavorabilă României, în ciuda a ceea ce susțin persoane bine mobilate intelectual, cum că dacă va scădea populația, va crește productivitatea muncii, va crește PIB-ul per capita și va fi mai bine. Nu este decât o creștere aparentă. Pe termen lung va însemna scădere. Cum să facem ca această scădere măcar s-o stopăm, ca după aceea să se reia creșterea este o problemă pe care trebuie s-o rezolvăm. O altă problemă căreia trebuie să i se găsească soluție este de ce pleacă lumea din România. Legată de problema demografică este cea privind starea de sănătate a populației, cu aspectele ei specifice referitoare la mortalitate, la morbiditate.
Performanțele educației și migrația externă constituie de asemenea o problemă gravă în perspectiva elaborării unui model economic sustenabil de viitor. Migrația creierelor, a personalului înalt calificat, fără discuție reprezintă o mare pierdere pentru România. Cine crede că dacă pleacă tot mai mulți specialiști o să ne fie nouă bine se înșală. La ora actuală suntem confruntați cu o mare lipsă de specialiști, precum și de persoane cu nivel de calificare mai scăzut.
De asemenea, o problemă care impune rezolvare o constituie raportul dintre capitalul autohton și capitalul străin. Pentru aceasta, chiar aș avansa ideea realizării sectoriale a unui raport de proporționalitate și de complemetaritate între cele două categorii de capital, astfel încât rezultatul să fie convenabil tuturor. Nu înțeleg de ce în literatura noastră de specialitate nu se analizează, de exemplu, raportul dintre capitalul reinvestit și capitalul expatriat, în cazul societăților cu participare străină de capital. Acest fel de analiză este foarte obișnuit în alte țări, se găsește accesibil în statistici. În același timp, nu sunt împotriva capitalului străin. Avem absolută nevoie de capital străin, numai că nu de orice fel de capital străin, ci de un capital cu efect de propagare și în amonte, și în aval, favorabil pentru întreaga economie națională.
Probleme cu care se confruntă nu numai România, ci și în general multe țări sunt și cele de natură ambientală. Astăzi asistăm la agravarea unor mari provocări și probleme care țin de echilibrul ecologic, de calitatea factorilor de mediu, de economia circulară. Și la noi în ultima vreme s-a ridicat problema economiei circulare. Această abordare presupune coerență de la conceperea bunului sau serviciului, ajungând la producerea și utilizarea acestuia, până la reziduurile care se produc pe seama lui.
Tot în perspectiva evoluției economice pe care ne-o propunem, trebuie să ținem seama de Agenda ONU 2030 pentru dezvoltare durabilă. Aceasta marchează un început de nouă paradigmă, în sensul că prioritatea o constituie reducerea inegalităților intra și interstatale, precum și a sărăciei extreme. Se consideră că cel mai mare factor de poluare este sărăcia. În elaborarea unui model economic, noi va trebui să ținem seama de această nouă paradigmă, care evident presupune implicarea tuturor pilonilor dezvoltării sustenabile.
