Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) este subiectul central al discuțiilor și dezbaterilor din spațiul public și politic din ultima perioadă.
Consider că una dintre lacunele acestor discuții și dezbateri este stricta particularizare la cazul României fără a se acorda atenție cadrului general conceptual în care ar trebui încadrat planul nostru național.
Este motivul pentru care voi vorbi despre planuri și nu despre plan, încercând o abordare prin prisma importanței, pe care o consider istorică, pentru asigurarea condițiilor existenței Uniunii Europene în următoarele decenii de profunde transformări ale modelului economiei globale.
Planurile Naționale – instrument de trecere la o nouă paradigmă a construcției europene
Datorită impulsului dat de inițiativa comună franco-germană pentru redresarea europeană în mai 2020, cele 27 de state membre au convenit, în cadrul Consiliului European din iulie 2020, asupra unui plan istoric de redresare, NextGenerationEU, în valoare de 750 de miliarde euro, care va fi finanțat printr-o datorie comună. În special, acesta include Mecanismul de Redresare și Reziliență, care ia în considerare 6 piloni de referință, definiți astfel: Tranziția ecologică; Transformare digitală; Creșterea durabilă și favorabilă incluziunii, inclusiv coeziune economică, locuri de muncă, productivitate, competitivitate, cercetare, dezvoltare și inovare și o piață internă funcțională, cu IMM-uri puternice; Coeziunea socială și teritorială; Reziliență economică, socială și instituțională, cu scopul, printre altele, de a spori gradul de pregătire pentru situații de criză și capacitatea de răspuns la criză; Politici pentru generația următoare, copii și tineri, cum ar fi educația și competențele informaționale.
În iulie 2020 doamna Ursula von der Leyen a ținut să precizeze intenția și scopul pe care Comisia le avea prin declanșarea Mecanismului: „Mecanismul de Redresare și Reziliență va sprijini eforturile de redresare ale statelor membre, vizând în special pe cele mai afectate de criză, și va permite investiții masive în tranziția verde și digitală. Mecanismul de Redresare și Reziliență este un pas istoric către o mai mare solidaritate și integrare economică în cadrul Uniunii Europene”.
Din declarația domniei sale putem extrage două idei centrale. Prima este aceea de a sprijini eforturile de redresare după pandemie, a doua este cea de a investi masiv în tranziția verde și digitală. Este și o a treia idee, de fapt un extrem de important mesaj politic, aceea a întăririi solidarității în integrarea economică.
Au apărut opinii conform cărora „redresarea și reziliența” ar fi termeni ce exprimă o extrem de elaborată formulare diplomatică menită să corespundă cât mai bine așteptărilor cetățenilor europeni de a vedea o implicare mai mare a instituțiilor europene în rezolvarea greutăților pe care, la nivel individual sau colectiv, le-au suportat prin efectele pandemiei (vezi: Nouriel Roubini: „A Fragile Recovery in 2021” – Project Syndicate 11/01/2021; André Heitz: „The Farce of the Conference on the Future of Europe – The Risk-Monger” (risk-monger.com); Stephane Saurel: The Conversation 05/2021; Eulalia Rubio: Policy Paper 262).
„A redresa” economiile este un termen ce sugerează politici de revenire la normal, ceea ce în accepțiunea generală înseamnă „succesul” eforturilor și măsurile luate de către Uniune pentru ieșirea din criză în interesul bunăstării fiecăruia.
A asigura „reziliența” este un termen ce sugerează grija și pregătirea Uniunii pentru ca nimic rău să nu se mai întâmple pentru cetățenii ei în viitor.
Pot apărea însă unele suspiciuni relativ la adevăratul rol pe care Comisia Europeană, prin inițiativa franco-germană, îl acordă sistemului de planuri naționale de redresare și reziliență. Acestea sunt generate de două elemente ce nu pot fi trecute ușor cu vederea. Primul este cel al realității ultimelor luni, care a demonstrat statistic că marea majoritate a țărilor membre au reușit la nivelul primului trimestru 2021 să aibă importante procente de recuperare/creștere economică fără să fi beneficiat de niciun euro din planurile de redresare și reziliență. Este dovada că după vaccinare țările au putut să-și mobilizeze resursele interne pentru a recupera pierderile. Exemplul cel mai elocvent este chiar cel al României.
Evident, fondurile din planurile naționale pot accelera recuperarea, dar nici nu se mai poate spune că ele sunt elementul vital al recuperării fără de care nu s-ar fi reușit nicicând și nicăieri recuperarea.
Al doilea reiese din analiza celor 6 axe ale Mecanismului European de Recuperare și Reziliență care, privite în interdependența lor și în modul cum se prioritizează obiectivele, creează imaginea unui model strategic de dezvoltare cu accent pe elemente specifice stadiului 4 al revoluției industriale și ecologice în condițiile unei integrări consolidate economic, tehnologic și politic.
Analiști occidentali de prestigiu (vezi: „Quel Capitalisme pour l’apres Covid ?” – La Chronique de Cercle des Economistes. 2020; Patrick Artus „La derniere Chance du Capitalisme”, 2021) au atras atenția asupra faptului că cele 6 axe formează un ansamblu integrat de obiective ce se apropie de așa-numitul model „Great Reset” (Marea Resetare), ce își are punctul de plecare la Forumul Economic Mondial de la Davos (vezi Klaus Schwab: „Covid 19. The Great Reset”).
Anumite clarificări relativ la această Mare Resetare apar din modul cum Angela Merkel a comentat subiectul chiar cu ocazia ultimului forum de la Davos. Cancelarul german a arătat că modelul Great Reset nu se referă atât la stabilirea de „noi obiective”, cât mai degrabă la utilizarea „ferestrei unice de oportunitate” „pentru a contura procesul de recuperare și dezvoltare”, inclusiv „hotărârea în acțiune” menționată de Merkel. Pandemia de COVID-19 a considerat-o ca pe un catalizator, iar „fereastra oportunității” fiind acum larg deschisă presupune că așa-numitul „capitalism al părților interesate” va remodela societățile lumii într-un mod ecologist, incluziv și corect social, în sensul „celei de-a patra revoluții industriale”. Merkel este convinsă că fiecare țară trebuie să participe la aceasta și fiecare sector economic trebuie transformat.
În spatele conceptului de „capitalism al părților interesate” se află intenția de a alinia activitățile economice ale companiilor cu nevoile tuturor părților interesate, nu numai de a opera în sensul de profit și randament. Statul și-a recâștigat importanța, iar încrederea că „companiile vor face ceea ce trebuie”, singură, nu este sustenabilă. Cu toate acestea, nici statul nu este „cel mai bun antreprenor”, a mai declarat Merkel. (În acest context trebuie privită și recenta inițiativă a grupului G7 de a impozita marile companii multinaționale.) Acest lucru ar fi necesar pentru a permite supraviețuirea capitalismului, ca forță motrice fundamentală a acțiunii economice.
Potrivit lui Merkel, conceptul de economie socială de piață ar trebui gândit „în termeni de oameni”. Este necesar să le oferim oamenilor spațiu pentru a se dezvolta, dar și să punem baraje, din când în când. Este întotdeauna vorba despre echilibrul corect între acțiunea statului și realizarea individuală.
În aceiași notă de susținere a capitalismului dar „corectat” cu mai multă grijă față de oameni a abordat problema noii orientări a UE și Emmanuel Macron. „Capitalismul și economia de piață și-au dovedit succesul. Știm că au salvat de la sărăcie milioane de oameni; cetățenii și clienții au acces la produse și servicii. Cu toate acestea, s-au creat și inegalități în diverse societăți; adică unii oameni au fost scoși din sărăcie, au ajuns în ciclul de producție, dar alții au fost scoși din ciclul de producție. Mulți concetățeni se confruntă cu diverse crize”, a precizat Emmanuel Macron.
Marea Resetare este un concept interesant dar și contestat. Unele opinii îl condamnă de globalism exacerbat sau de utopie, dar există și păreri favorabile ale unor înalte personalități politice ale lumii. Astfel, secretarul general ONU, Antonio Guterres, consideră: „Marea Resetare este o recunoaștere a faptului că trebuie să construim societăți și economii mai echitabile, mai incluzive, care să fie mai rezistente în fața pandemiilor și schimbărilor climatice”.
Părerea secretarului general al ONU este importantă nu doar prin înalta poziție de la care este exprimată, ci și pentru că surprinde esența conceptului celor 6 axe principale. Este „construcția unei noi societăți”.
Consider că rolul istoric al Planurilor de Redresare și Reziliență este doar în subsidiar cel de recuperare după criză. În principal, acest rol este tocmai acela de a construi o nouă societate europeană compatibilă cu provocările la care trebuie să facă față în viitoarele decenii.
De ce are nevoie Uniunea Europeană în viitor pentru a supraviețui efectelor colaterale ale războiului comercial și politic SUA-China, pentru a deveni un competitor real pe piața globală în domeniul noilor tehnologii și ale digitalizării, pentru a readuce încrederea cetățeanului european în instituțiile europene, pentru a redeveni un actor important al raporturilor geopolitice și pentru a se proteja de valurile migrației musulmane?
În primul rând are nevoie de un model strategic de dezvoltare care să devină în mod real un model unitar, prezent prin orientările și valorile sale în politicile naționale ale fiecărui stat membru în scopul aducerii, cât mai mult posibil, la un nivel rezonabil de compatibilitate structurile economiilor naționale. Are nevoie de transformarea economiei europene într-un „bloc economic consolidat” apt de a face față competiției din ce în ce mai puternice nu doar economiei SUA, ci și, mai ales, a zonei Asia-Pacific.
În al doilea rând, are nevoie de instrumente de control și coerciție asupra economiilor naționale, altele și mult mai eficiente decât cele clasice ale accesului la fondurile structurale europene. Este motivul pentru care se aplică măsuri de condiționalitate pentru țările care accesează partea de credit a planurilor dar și controale semestriale asupra parcursurilor în direcția reformelor stabilite.
Cea mai mare parte a fondurilor, indiferent dacă sunt împrumuturi sau granturi, vor fi plătite prin intermediul Mecanismului de Redresare și Reziliență. În ceea ce privește condițiile de acordare a acestui ajutor, concluziile Consiliului European sunt clare: evaluarea pozitivă a cererilor de plată va fi condiționată de respectarea satisfăcătoare a obiectivelor reformatoare, intermediare și finale.
Prin urmare, pentru prima dată în istoria Uniunii, ajutorul este condiționat de respectarea criteriilor: „obiectivele intermediare și obiectivele finale”. Se poate considera o adevărată „revoluție” conceptuală prin care Uniunea creează un nou mecanism de „orientare și control” al țărilor membre în ideea avansării unitare spre un obiectiv considerat esențial pentru omogenizarea structurală a ansamblului comunitar.
Miza Mecanismului de Redresare și Reziliență european este tocmai determinarea acestor obiective naționale ca părți intrinsece ale obiectivului strategic general european. Acestea vor fi cuprinse în „planurile de redresare și reziliență” elaborate de statele membre prin corelarea lor obligatorie cu o serie de priorități stabilite de Consiliul European: coerența cu recomandările specifice fiecărei țări, consolidarea potențialului de creștere, crearea de locuri de muncă și reziliența economică și socială, contribuția efectivă la tranziția verde și digitală. Evaluarea planurilor trebuie să fie aprobată de Consiliu cu majoritate calificată. Prin urmare, miniștrii afacerilor economice și finanțelor, reuniți în cadrul Consiliului, vor avea ultimul cuvânt, marcând voința Uniunii de a „ordona” planurile naționale în logica strategiei generale europene.
În al treilea rând, are nevoie de o etapă în care să fie pregătită tranziția Uniunii spre o formă diferită, posibil superioară, de organizare instituțională și juridică, dată fiind dificultatea actuală de armonizare a politicilor bugetare în condițiile în care sistemul euro este mai mult susținut politic decât economic.
Conform unor opinii, această formă diferită de organizare ar putea fi federalizarea (vezi: Der Spiegel 9/05/2020; La Croix 05/2021: „Union Europeenne, la troisieme etape”).
Se consideră că inițiativa de a crea un fond de redresare este un „moment hamiltonian” pentru Europa.
Noțiunea de moment hamiltonian se referă la acordul încheiat în 1790 între secretarul Trezoreriei SUA, Alexander Hamilton, și Thomas Jefferson pentru a prelua de la statul federal datoriile suportate de diferitele state americane în timpul Războiului de Independență, un acord care a contribuit la consolidarea statului federal. O însumare a datoriilor naționale ale statelor membre ale UE ar transforma Uniunea Europeană dintr-o confederație de state într-o adevărată uniune a statelor federative. În întărirea acestor opinii se subliniază și elementele apărute ca noutate în mecanismul financiar de creare a fondului de redresare și reziliență și care ar prefața trecerea spre federalizare. Aceste elemente sunt: Uniunea Europeană ar emite obligații direct în nume propriu; Uniunea Europeană ar introduce și ar colecta noi taxe în nume propriu; Uniunea Europeană ar putea să își dezvolte activitățile prin asumarea datoriei în sine.
Eșecul Planului Național de Redresare și Reziliență va compromite viitorul României pe termen lung
Din informațiile avute până în prezent rezultă că PNRR-ul trimis la Bruxelles este departe de a fi un document de nivel european. Pare a fi o însăilare de programe vechi și nu îndeajuns de bine fundamentate într-o optică ONG-istă a anilor ’90.
Mai mult, în practica dintotdeauna a statului român, prevalează viziunea mercantilă, PNRR-ul fiind considerat doar o sursă de finanțare a tot ceea ce ne dorim, de la nivel de primar până la prim-ministru, cârpind în majoritatea cazurilor proiecte neterminate de ani buni sau risipind fondurile pe activități inutile de consultanță și studii de fezabilitate fără aplicabilitate.
PNRR riscă să fie un eșec nu neapărat din cauza neajunsurilor arătate mai sus, ci a neînțelegerii de către cei ce l-au conceput a faptului că, de această dată, accesul la fonduri este condiționat de progresul pe care România îl va face nu neapărat în kilometri de autostradă, ci în încadrarea prin compatibilizare mai mare cu valorile și structurile europene în noul model strategic de dezvoltare europeană pentru viitoarele decenii.
Prin PNRR, România ar trebui să devină în mod real o parte a Uniunii compatibilă cu caracteristicile și valorile ansamblului comunitar, depășind stadiul actual în care compatibilitatea economiei și societății românești cu valorile și principiile europene nu este realizată pe deplin. Aceasta ar însemna și trecerea României de pe ultimul cerc concentric al integrării spre un loc mai aproape de centrul acesteia ca urmare a unui efort de reformare și modernizare economică, socială și politică.
PNRR-ul trebui să extindă și rețeaua de autostrăzi, dar aceasta este o sarcină generată de înapoierea și întârzierea dezvoltării României față de restul Europei, care este însă mult mai interesată de progresele reformelor din România decât de kilometrii ei de autostrăzi.
Dacă nu se va înțelege că înainte de a fi o sumă de bani, PNNR-ul este un instrument de aducere a României la standardele valorice și structurale ale UE, atunci va apărea pericolul real de autoexcludere din noul model de organizare și funcționare a ansamblului european pe care Comisia l-a conceput prin Mecanismul European de Redresare și Reziliență.
Cauza va fi lipsa de compatibilitate cu o Uniune care se dorește mai puternică tocmai prin compatibilizarea obiectivelor și politicilor naționale cu cele general europene.
