Criza europeană

Am scris ani la rând că Uniunea Europeană a suferit nu doar din cauza gravei crize financiar-economice internaționale, dar și pentru că liderii ei au sacrificat interesul  european în favoarea unei competiții neloiale între state membre și mai ales au transformat politica europeană într-o umbrelă sau baston, după cum le-a convenit în jocurile lor de putere la nivel de partide. Dovedind o neadaptare la condițiile locale, europene și globale de a face politică, elita partidelor din statele membre și eurobirocrații-șefi din Bruxelles au părăsit calea europeană adevarată pentru a-și pava propria lor cale spre grandoare și prosperitate personală. Votul pentru Brexit ar merita să fie interpretat și ca o revoltă a majorității cetățenilor împotriva efectelor locale ale felului de a promova politicile europene și împotriva actualei modalități de a globaliza viața economică, socială, culturală etc. Tocmai de aceea, Brexit-ul a fost perceput global ca un cutremur.

Uniunea Europeană a intrat în criza structurală cu mai bine de un deceniu în urmă, atunci când s-a decis ca un proiect de Tratat Constituțional European, elaborat prin cea mai largă consultare publică pe care liderii de atunci o puteau accepta și  parafat de toți liderii statelor membre (Roma, oct. 2004), să fie respins și apoi mutilat de politicieni și birocrați prin  ceea ce a devenit Tratatul de la Lisabona. Criza europeană s-a agravat datorită incertitudinilor, inacțiunii  sau acțiunilor greșite ale șefilor de state și de guverne din Uniunea Europeană ca și atitudinii de mandarini ai responsabililor instituțiilor de la Bruxelles. Votul pentru Brexit este un fapt și sunt convins că britanicii își vor regândi calea de evoluție cu multă răspundere și-i vor suporta consecințele. Dar este tot un fapt existența unei crize existențiale a Uniunii Europene de azi, pe care Brexit-ul doar a evidențiat-o, spre „surpriza” și „șocul” liderilor europeni. Brexit a aruncat Marea Britanie, dar mai ales Uniunea Europeană, în confuzie și incertitudine, situație care trebuie rezolvată cât mai repede, dacă liderii europeni nu doresc să fie puși în fața unei impredictibile „primăveri europene” sau, ca să fim originali, a unei „toamne europene”.

România care e!

România și cetățenii ei sunt în al zecelea an de când aparțin Uniunii Europene. Negociind Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană am avut permanent în gând nu doar desprinderea noastră de „lumea veche” a sec. al XX-lea, cât mai ales oportunitățile care se deschideau românilor în veacul al XXI-lea. Iar acele oportunități nu veneau ca un „coș al abundenței” oferit de Uniunea Europeană, ci trebuiau create și fructificate în România, în Europa și în lume chiar de statul român, de oamenii politici, de antreprenori și de efortul constructiv al tuturor cetățenilor români. Era nevoie, în primul rând, de un stat puternic, de capacitate administrativă, strategizare și programare în direcția dezvoltării, multă muncă, dar și un clar leadership politic local orientat spre aplicarea benefică a politicilor europene în România.

Liderii României au semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană în ultimele zile ale lunii aprilie 2005. Peste numai câteva zile, electoratul unui stat fondator al Uniunii Europene a respins proiectul Tratatului Constituțional European și în luna iunie un alt stat fondator a procedat la fel, ceea ce a dus către o adevărată „criză constituțională” în procesul decizional european. Așa încât am putea spune că debutul României ca stat membru al Uniunii Europene s-a petrecut într-o perioadă de avansare a crizei structurale europene, agravată, după 2008, de teribila criză financiar-economică globală. Acest context ar fi solicitat ca statul român să fie un actor european cu un contur bine precizat în strategiile și politicile europene, cu o economie înscrisă pe calea dezvoltării durabile, cu opțiuni realiste în principalele arii ale integrării europene – de la convergența în Piața Unică până la competitivitate, Uniunea Monetară (Euro), Schengen etc. – cu capacitate de gestionare eficientă a nivelurilor interdependențelor europene și globale, cu viziune  și strategii constructive în poziționările dintr-o Uniune Europeană aflată în criză și în curs de transformare.

Ce a făcut România în Uniunea Europeană? Încă de la schimbarea de guvern (sfârșitul lunii dec. 2004), liderii de atunci au propus noi politici interne economice și sociale, în contradicție tocmai cu acele politici anterioare care au făcut posibilă primirea de către România a statutului de piață funcțională europeană; a repudiat setul de reforme administrative și judiciare care a stat la baza finalizării negocierii aderării la Uniunea Europeană; a politizat (doar în sens partidist) procesul aderării și politicile europene; a practicat integrarea europeană ca un demers de politică externă în loc să internalizeze oportunitățile politicilor europene (obiectivul central a devenit „cum să fie luați banii europeni”!); a tratat Uniunea Europeană ca o simplă alianță nu ca o structură partenerială integraționistă. Am putea adăuga și alte elemente care nu au favorizat maximizarea de către România a statutului de membru al Uniunii Europene, dar mai spunem că nici după o decadă de apartenență la UE statul român nu are un proces decizional european deplin funcțional și încă nu le-a arătat partenerilor europeni ce vrea, cum intenționează să se comporte și ce poate să facă pentru/în Uniunea Europeană.

În cei aproape zece ani de apartenență la Uniunea Europeană, România a beneficiat doar de contagiunea cu procesele europene și mai puțin din acțiunea proprie în consonanță cu opțiunile integrării europene. În realitate, România doar a aderat la Uniunea Europeană fără a face efortul convergenței cu substanța integrării europene, evitând până și continuarea eforturilor societății românești de circumscriere pe traiectul politicilor europene care au fost susținute în perioada pregătirii pentru aderare. A devenit emblematică obsesia guvernelor românești din ultimul deceniu doar de a accesa fondurile europene, fără a crea cadrul eficace pentru a investi respectivele surse de la Bruxelles în aplicarea politicilor europene de dezvoltare în România. Să nu mai vorbim despre devoalarea incapacității liderilor români de a demonstra opțiuni integraționiste clare, coerente (a se vedea, spre exemplu, neaccesarea zonelor Euro și Schengen). Doar la presiunea mediului de afaceri autohton, a cetățenilor români care au decis să meargă ei în Europa, dacă liderii țării nu aduceau Europa în România, a câtorva organizații neguvernamentale și a exemplului pozitiv vizibil în alte state recent aderate la Uniune, beneficiile apartenenței la Piața Unică au putut fi posibile și în  România. Creșterea PIB-ului, de la finalizarea negocierilor de aderare, posibilitatea participării la avantajele libertăților fundamentale europene, între care și libertatea de circulație a persoanelor, șansa mobilității profesionale și educaționale în statele membre ale Uniunii Europene, investiții ale firmelor europene în economia românească, utilizarea parțial judicioasă a fondurilor structurale, statutul de membru al unei structuri instituționale cu operare regională și globală etc. sunt numai câteva dintre beneficiile primului deceniu după aderarea la Uniunea Europeană.

O altfel de Uniune Europeană

În perioada în care negociam aderarea noastră la Uniunea Europeană spuneam frecvent că trebuie să fim atenți că Uniunea Europeană la care vom adera va fi diferită de cea cu care negociam. În consonanță cu epoca (era în desfășurare Convenția privind Viitorul Europei) speram într-o Europă mai bună! Este regretabil că sensul evoluției Uniunii Europene s-a schimbat după 2004 și nu spre mai bine. Demersurile transformaționiste din anii ’90 și primii ani ai mileniului nostru au fost brusc deturnate spre mercantilism, iar liderii României au intrat, conștient sau nu, în jocul agravării crizei europene. Acum faptul este împlinit: Uniunea este într-o criză existențială și transformarea ei într-o entitate mai bună, îndreptată spre cetățeni, nu mai poate fi amânată. Dacă se vor prefera doar paliative, ca și în cazul Tratatului Lisabona, Uniunea Europeană și-ar putea încheia istoria, iar impredictibilul va fi generalizat, cu daune incomensurabile.

Transformarea Uniunii Europene sub presiunea crizei poate fi un efect de soluționare a crizei sau unul care să fundamenteze evoluția pozitivă a Uniunii dincolo de pragul sfârșitului crizei. Deja se vorbește de o Uniune Europeană reconstruită pe principiul diferențierii și chiar al stratificării, ceea ce ar fi un răspuns la actuala stare de spirit europeană, dar ar lăsa deschise foarte multe teme ale integrării europene. Astfel de propuneri dovedesc că liderii europeni de astăzi sunt lipsiți de o viziune despre o viitoare Uniune Europeană, poate mulți dintre ei gândindu-se, în continuare, doar la propriile poziții în capitalele statelor membre sau în Bruxelles (Comisia Europeană pare a fi paralizată). În mod sigur, până când lideri ai „generației Erasmus” vor prelua cârma Uniunii Europene și a statelor membre, vom înregistra doar opțiuni „pragmatice” care să răspundă presiunilor momentului. O astfel de atitudine va însemna că nu s-a perceput faptul că votanții Brexit au fost nemulțumiți masiv de modul cum Uniunea Europeană a operat în politicile interne ale Uniunii, dar și în cele globale. E limpede că o consultare publică asupra căii de evoluție a Uniunii va lua mai mult timp și va fi greu de gestionat într-o astfel de etapă turbulentă, în care politicienii încă nu știu cum să reconstruiască democrația digitală. Dar am putea spera și că liderilor europeni le-ar veni o străfulgerare de curaj și determinare să scoată Uniunea din acest marasm! În orice caz, mesajul Brexit-ului, în rândul cetățenilor celorlalte state membre, este clar: vor o altfel de UE, una mai bună și în serviciul lor! Iar faptul că vor o astfel de UE înseamnă că apreciază rolul ei istoric! Problema este a prezentului și a viitorului UE!

Ce va face România? Apartenența ei partenerială la o Uniune Europeană performantă este vitală, atât pentru interesul cetățenilor ei, cât și pentru poziționările regionale și globale. Este mai mult decât evident însă că efectul politicilor europene și internaționale sunt evaluate la nivel local. Dacă vrem o societate sănătoasă, atunci trebuie să punem în acord globalizarea și integrarea cu suveranitatea și democrația. Ceea ce necesită o cultură politică elevată și lideri cu o voință sinceră, angajată în serviciul binelui comunității.

DISTRIBUIȚI