Scurta istorie a lungului drum către Brexit

Date:

Imaginea tipică a militantului anti-sistem este destul de bine conturată în mintea noastră: student, clasă de mijloc, vederi de stânga, își urlă convingerile dezadaptate pe marile bulevarde ale lumii. Într-o perspectivă istorică mai largă, într-un fel sau altul, ne-am lovit de el la orice pas. Face chiar parte dintr-un decor reconfortant! Absența lui ne-ar pune pe gânduri. O specie inofensivă și în egală măsură utilă.

Nu este însă singura. Anii ce s-au scurs de la declanșarea crizei financiare din 2008-2009 au dus la coagularea unei noi forțe. Pentru a evita consecințele sociale ale Marii Depresiuni din anii ’30, decidenții politici și monetari au mobilizat resurse nemaivăzute. La rândul lor, rezultatele au fost inedite. Motorul financiar, turat artificial prin măsuri cantitative, s-a decuplat iremediabil de cel economic. Au rămas în urmă cei care n-au apucat să profite nici măcar de ciclul economic anterior. Cu atât mai puțin de prosperitatea selectivă a prezentului. Pe deasupra, eforturile de consolidare bugetară post-criză, i-au vizat tot pe ei.

Cine sunt „ei”, de fapt? Ca să schițăm portretul robot, trebuie mai întâi să renunțăm la aspectul romantic. Tablourile marilor confruntări stradale din Seattle, Paris sau Londra nu-i includ. Îi regăsim mai degrabă în fața televizorului, în mici apartamente din mari complexuri sociale, dezolante chiar și după standardele anilor ’70, perioadă în care au fost construite. N-au studenți în familie și nici n-au avut vreodată. Trăiesc în zonele dezafectate din Nordul Angliei sau Wales, unde principalul angajator rămâne statul, urmat în general de casa de pariuri sau de supermarketul local. În mod consecvent, au fost perdanții marilor transformări socio-economice, mai întâi în perioada Thatcher, ulterior în epoca deschiderii globale. Tranziția economiei britanice dinspre zona manufacturieră spre cea de servicii, i-a lăsat în urmă, dependenți de ajutorul Londrei. Capitala, cel mai mare contributor la bugetul de stat, într-un mod de-a dreptul dezechilibrat față de restul țării, stârnește în ei mai degrabă invidie decât recunoștință. Și-au abandonat demult ambițiile personale, mai nou însă, și convingerile politice. Votanți Labour de generații se îndreaptă acum grăbiți către noi alternative naționaliste.

Pe acest fond de revoltă surdă, liderii conservatori au hotărât că a venit în sfârșit momentul confruntării propriei obsesii față de Europa.

Campania de facto pentru referendum a început cu aproape cinci ani înaintea startului oficial. Încă din a doua jumătate a lui 2011, publicațiile de tip tabloid și-au îndreptat atenția, și mai apoi tirul, către noile categorii de imigranți față de care Marea Britanie se angajase să-și deschidă porțile. Ridicarea restricțiilor pentru muncitorii români și bulgari era, în contextul apartenenței la Uniunea Europeană, o fatalitate. Coeziunea socială a Regatului, pusă în pericol de noii veniți, nu mai putea fi salvată decât prin ruperea de Bruxelles.

În plan politic, UKIP sufla în ceafa Tory, pe măsură ce sentimentele anti-imigrație prindeau contur xenofob. Tot mai mulți conservatori amenințau cu declanșarea procedurii de alegeri interne, în lipsa unor măsuri ferme de limitare a dreptului la libera circulație. În Parlament, inițiativele propriului guvern erau uneori blocate în mod sfidător.

Retrospectiv, în condițiile votului uninominal de tip britanic, temerile s-au dovedit nejustificate. Alegerile din 2015 au fost câștigate confortabil de conservatori, cu 330 de mandate față de unul singur din partea UKIP. Era însă prea târziu. Guvernul se angajase ferm pe un drum fără întoarcere.

Rezultatul negocierilor contra-cronometru purtate la Bruxelles de David Cameron, nu a impresionat pe plan intern. Nici n-avea cum, având în vedere că restricționarea accesului la diverse forme de asistență socială nu îngrădește cu nimic accesul propriu-zis pe piața forței de muncă.

Nu era însă totul pierdut. Campania premergătoare votului din 23 iunie a început sub auspicii favorabile pentru tabăra Remain, care conducea în sondaje. Tema economiei, prima în dezbatere, a fost câștigată de apărătorii status quo-ului. Strategia „Project Fear”, așa cum a fost botezată prompt de către ceilalți, s-a concentrat pe riscurile asociate ruperii de Uniune. O victorie de etapă, lipsită de glorie.

A urmat dezbaterea pe securitate. Abundența de argumente a dat din nou câștig de cauză echipei conduse de premier. Caracterul tehnic al discuției a făcut-o însă chiar mai anostă decât pe cea dedicată economiei. Sondajele consemnau în continuare același avans pentru Remain.

A urmat 26 mai, dată la care Biroul Național de Statistică a publicat situația migrației nete (diferența dintre cei care vin și cei care pleacă din UK). A fost nevoie de câteva zile bune pentru ca cifrele să fie digerate de public și de media. La rândul lor, strategii taberei Leave au înțeles că își joacă ultima carte. „În fiecare an, adăugăm un oraș de mărimea Newcastle” a devenit sloganul de forță al celor care promovau „independența”, cu referire la cei peste 300.000 de noi sosiți în 2015. În sine, cifra nu reprezintă nici măcar un nou maxim istoric. Contextul a fost însă ideal pentru readucerea temei imigrației în centrul dezbaterii. Din acel moment, traiectoria ascendentă a curentului Leave a devenit de neoprit. Nici măcar de moartea lui Jo Cox.

Aparent, șansele erau de partea taberei pro-europene. Spre deosebire de ceilalți, dispuneau atât de resurse de cercetare guvernamentale, cât și private. Acestea s-au materializat într-o avalanșă de rapoarte economice. Impactul mesajelor riguros fundamentate a fost însă limitat. În cele din urmă, avertismentele legate de inflație, recesiune sau șomaj n-au fost luate în serios, indiferent de credibilitatea sursei.

La nivel de comunicare, campania rigid unitară a Remain, cu fraze repetate robotic de către numeroși comunicatori timp de mai bine de două luni, s-a situat în contrast nefavorabil cu haosul efervescent al celorlalți. Chiar dacă militanții Leave veneau cu jumătăți de adevăruri, lucruri fără noimă sau chiar minciuni, electoratul a hotărât, în cunoștință de cauză, sa pună obiectivul Brexit mai presus de detalii sau de bună credință. Nehotărâții, miza ultimelor zile de campanie, nu au migrat către certitudine și status-quo. Au ales opusul.

Pană la urmă, rațiunea nu a învins. Formula câștigătoare a fost pe cât de pestriță, pe atât de eficientă. Fronda elitelor eurosceptice și nostalgia post-imperială specifică celor vârstnici și-au găsit în sfârșit un aliat de conjunctură exploziv: ura dezlănțuită a noului tip de naționalism englez. Sau „Project Hate”, cum ar spune unii.

Victor Popa
Victor Popa
Victor Popa este un jurnalist economic român care trăieşte la Londra,.

Distribuie:

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Misiune economică România-Spania la Barcelona și în Insulele Baleare

Platforma Repatriot, care conectează românii din afara granițelor cu...

Concurs european de educație financiară organizat de Asociația Română a Băncilor

  Asociația Română a Băncilor, în parteneriat cu Banca Naţională...

Provocările Fiscale în Sectorul Petrolului și Gazelor Naturale din România

de Tănase Stamule decanul Facultății de Administrarea...

Sectorul turistic se așteaptă la un 2024 puternic 

Turismul internațional este așteptat să recupereze în 2024 pe...