Economistul: După 20 de ani. Privatizarea. Durerile facerii (I)

ALEXANDRA RIZEA

Colecţia „Economistului” depune mărturie în cazul multor procese şi fenomene înscrise în cronica mult prea îndelungatei şi contorsionatei noastre tranziţii. Dat fiind faptul că în această vară se împlinesc 20 de ani de la una dintre cele mai crunte confruntări politico-economice – ale cărei consecinţe le simţim din plin şi în prezent – considerăm utilă rememorarea câtorva etape ale procesului de privatizare.

Transferul de proprietate din sectorul public în cel privat s-a dovedit a fi extrem de anevoios şi din pricina faptului că factorul politic s-a implicat, în special într-o manieră partizană electorală, în întregul proces legislativ şi instituţional. În cele ce urmează vom reda fragmente din articolele apărute în „Economistul”, cu câteva completări care ţin de memorialistica celui care a coordonat demersul publicistic în cauză, dr. Teodor Brateş.

Mai multe întrebări decât răspunsuri. Tema privatizării a fost lansată încă din ianuarie 1990 în documentele programatice ale partidelor care s-au „înmatriculat” în Registrul Tribunalului Bucureşti, căpătând astfel o bază legală. Nu vom insista asupra acestei etape, ci vom menţiona doar un document care a făcut vâlvă în epocă, deşi se anunţa transpartinic. Este vorba despre aşa-numita „variantă Cojocaru”, referitoare la privatizare (lansată în august 1990). În ceea ce priveşte „Economistul”, la începutul lunii mai 1991 a fost declanşată o veritabilă campanie de presă intitulată „Marea privatizare bate la uşă”.

Prin intermediul purtătorului de cuvânt al Guvernului, bine-cunoscutul, astăzi, analist financiar Bogdan Baltazar, redacţia a intrat în posesia unui anteproiect al Legii privatizării, conceput de Guvernul în funcţiune. În numărul 93 din 28 mai 1991, „Economistul” a început publicarea anteproiectului. A fost – cum se spune – „o bombă” de presă. Poziţiile pro şi contra s-au exprimat în valuri şi multe dintre ele, în special ale partidelor politice, s-au caracterizat prin puternice accente populiste. „Economistul” a consemnat cele mai reprezentative dintre acestea, dar spaţiul de faţă nu ne îngăduie să insistăm asupra lor. Aşa că vom pune accentul pe ceea ce s-a întâmplat la 7 iunie 1991. Este data la care Parlamentul a intrat oficial în posesia proiectului propriu-zis al Legii privatizării. Au urmat zile de la finalul săptămânii respective, când statele majore ale partidelor parlamentare au convocat reuniuni de urgenţă pentru examinarea proiectului şi evaluarea acestuia. Guvernul solicita dezbaterea în proceduri de urgenţă, întrucât considera că, începând din toamnă, va putea să treacă la aplicarea noii legi. Potrivit regulamentelor în vigoare, Birourile permanente ale celor două Camere nu puteau refuza punerea în discuţie a proiectelor de lege venite de la Guvern. Aşa că se aştepta o decizie a acestora în ziua de luni, 10 iunie 1991, când se reluau lucrările atât în Sala Omnia (unde funcţiona Senatul), cât şi în Dealul Mitropoliei (unde îşi avea sediul Adunarea Deputaţilor, cum se numea la acea vreme).

„Economistul” a consemnat declaraţia preşedintelui Senatului, acad. Alexandru Bârlădeanu, la deschiderea lucrărilor în plen: „Am ajuns la concluzia că o lege atât de importantă nu poate fi examinată în cadrul unei proceduri de urgenţă. În schimb, suntem de acord să adoptăm o procedură specială şi asemănătoare aceleia pe care am folosit-o la Legea fondului funciar, şi anume să constituim o comisie specială care să dezbată proiectul”. Elementul special consta în declanşarea şi desfăşurarea simultană a dezbaterilor în comisiile de specialitate ale ambelor Camere. Pentru a ne da seama că tendinţa de a tergiversa lucrurile fusese însuşită de toate formaţiunile politice din Parlament, este suficient să reţinem că propunerea amintită a înregistrat numai trei voturi contra.

Mesajul politic era foarte clar, deoarece, practic, Guvernul suferise o înfrângere, cu toate că, formal, era susţinut de două treimi din numărul senatorilor, ca şi al deputaţilor (de altfel). Întrucât preşedintele Adunării Deputaţilor, Dan Marţian, a amânat o decizie până la aflarea votului din Senat, până la urmă, s-a acceptat formula de „procedură specială”. Comisia Senatului urma să-şi încheie lucrările până la 27 iunie, iar cea de la Adunarea Deputaţilor, până la 30 iunie 1991. Cu alte cuvinte, toată luna iunie era consacrată dezbaterii proiectului Legii privatizării, ceea ce punea sub semnul întrebării data la care ar fi urmat să înceapă examinarea acestuia în plenurile Camerelor.

[...]

Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.