Economistul: După 20 de ani. Privatizarea. Durerile facerii (IV)

În vederea reconstituirii drumului plin de obstacole, de capcane, parcurs de Legea privatizării societăţilor comerciale, am redat, până la urmă, dezbaterile parlamentare din vara anului 1991, în câteva momente cruciale, precum şi tot ce s-a „scurs” în presă (şi nu numai) că se găseşte în „spatele” lor. Am ajuns astfel la mijlocul lunii iulie 1991. Din fericire (sau, din nefericire; depinde cum sunt privite lucrurile) există fapte, mult prea multe fapte, care confirmă că, pe fond, nu soluţiile tehnice ale proiectului de lege a privatizării constituiau MIZA confruntărilor. Ceea ce s-a întâmplat (chiar şi până în zilele noastre) a arătat cât de greu se „naşte” clasa politică post-decembristă şi cât de haotic s-a constituit pentru a ajunge la „configuraţia” din prezent.

„Lung prilej de vorbe şi ipoteze”. În mod normal, participarea unui parlamentar la dezbaterea generală a proiectelor de lege înseamnă acceptarea regulilor jocului democratic, între care, incontestabil, regula majorităţii. Din moment ce s-a stabilit prin vot să se procedeze într-un anumit fel, decizia se cere (se cerea şi în 1991) acceptată de toată lumea. Ca martor ocular la confruntări, redactorul „Economistului” (T. Brateş) a avut impresia la începutul lui iulie 1991 că se depăşise faza de conflict acut. Faptul că reprezentanţii Opoziţiei criticau vehement proiectul de lege se înscria – şi el – în limitele normalului. Dacă argumentele au fost sau nu valabile este însă o altă... poveste.

De pildă, deputatul Teodor Mihăescu din Grupul USD – 20 mai, spunea că „a da pe mâna câtorva oameni, cei din conducerea acestor Fonduri (era vorba despre FPP-uri – n.n.) aproape întreaga avuţie naţională, şi a-i lăsa să dispună de ea fără a fi controlaţi, mi se pare a fi o acţiune inconştientă”. Vorbitorul nu bănuia că peste puţini ani va deveni preşedintele Consiliului de administraţie al FPP IV Muntenia şi, apoi, al SIF Muntenia... Această remarcă nu se vrea maliţioasă. Pur şi simplu, în vara anului 1991, unii dintre compatrioţi gândeau într-un fel, iar mai târziu, în alt fel; cu toţii evoluăm sau... involuăm. Dincolo însă de orice (iertată să ne fie repetarea) trebuie să primeze adevărul istoric.

Aşadar, intervenţiile la dezbaterea generală a proiectului Legii privatizării s-au desfăşurat fără surprize. S-au repetat – în esenţă – poziţiile cunoscute. Ba, mai mult, dl Ion Diaconescu – din partea PNŢ – c.d. – a declarat, între altele, că... „vom sprijini, în continuare, acele amendamente pe care le-am aprobat în cadrul Comisiei”. Era o afirmaţie importantă care confirma valabilitatea procedurii adoptate, făcând astfel lipsită de sens acuzaţia referitoare la legitimitatea înscrierii proiectului de lege pe ordinea de zi.

Extrem de interesantă a fost şi intervenţia dlui Dan Amedeo Lăzărescu – PNL. Domnia sa a elogiat expunerea ministrului reformei, dl Adrian Severin, şi a amintit şi despre unele virtuţi ale proiectului de lege şi a avut obiecţii doar în privinţa oportunităţii distribuirii gratuite a unei părţi a proprietăţii de stat. Vorbitorul a exprimat – în final – speranţa că „discuţia va putea duce la demararea mai elastică a consensului asupra acestei indispensabile legi...”. Atât tonul, cât, mai ales, conţinutul intervenţiei se deosebeau frapant de poziţiile altor lideri ai PNL.

Au fost şi luări de poziţie „radicale” – de la negarea cerinţei atragerii investitorilor străini (Coriolan Bucur – PUNR şi Sergiu Cunescu – PSDR) la acuzaţii grave (Mircea Teodor Vaida – PNL considera că proiectul este arbitrar şi... corupt; Vasile Rădulescu USD – 20 mai a spus că soluţia guvernamentală este antipopulară şi antinaţională; Otto Weber – PER a repetat aceeaşi formulă). Pe ansamblu, însă, se contura posibilitatea unei armonizări a poziţiilor. O încercare în acest sens a fost făcută într-o prelungită pauză, dar nu se ajunsese la vreo concluzie operaţională.

La Senat, primul care a luat cuvântul la dezbaterea generală a fost preşedintele PNL, dl Radu Câmpeanu. Intervenţia sa a fost sintetizată prin următoarea formulă: „Noi n-am considerat util, dacă consideraţi util o facem mâine, să aducem noi un proiect; acceptăm proiectul dat de guvern cu condiţia ca el să fie modificat în sensul acestor idei” (din proiectul care abia urma să fie prezentat – n.n.). Prin urmare, nimic nu indica refuzul de a examina textul prezentat de guvern. Au exprimat unele rezerve domnii senatori Marcian Bleahu (MER), Caius Iacob (PNŢ-c.d.), Verestoy Attila (UDMR), Emil Tokaci (PNL), după cum senatorii FSN (Ion Neagu, Constantin Bărbulescu, Gheorghe Damian, Vasile Văcaru, Constantin Sava, Petre Pop, Stelian Dedu, Sorin Vornicu) au apreciat pozitiv proiectul, dar au avut şi unele obiecţii însoţite de amendamente. Deoarece nu s-au semnalat nici la Senat „viziuni noi”, nu vom recurge la detalii.

Vom acorda un spaţiu adecvat expunerii finale a acad. Alexandru Bârlădeanu, expunere aşteptată cu foarte mare interes, date fiind poziţiile pe care le exprimase şi până atunci. Vorbitorul a formulat – în esenţă – următoarele obiecţii: „Proiectul de lege răspunde la unele cerinţe, în special la cele organizatorice, dar nu răspunde la cele economice. Nu avem niciun program, nu avem nici principii fundamentale pe ramuri, pe secţii ş.a.m.d. Este o lipsă a proiectului, pe care dacă o vom putea completa în timpul dezbaterilor ar fi bine. Dar eu nu cred că este posibil! Unde se duc banii? Cine ia banii? În lege a fost la început prevăzut că toţi banii rămân Fondului Proprietăţii de Stat! Vreau să vă întreb: există vreo ţară în care s-a făcut privatizarea şi în care banii obţinuţi prin vânzare pentru aceste bunuri s-au dat altcuiva decât statului? Deci bugetului de stat? După mine, nu există niciun fel de exemplu de acest gen! Ar însemna ca noi să fim singurii care să creăm o instituţie, nici nu ştiu exact natura acestei instituţii, a acestui fond; este şi asta o problemă de discutat, dar „Lung prilej de vorbe şi ipoteze”. În mod normal, participarea unui parlamentar la dezbaterea generală a proiectelor de lege înseamnă acceptarea regulilor jocului democratic, între care, incontestabil, regula majorităţii. Din moment ce s-a stabilit prin vot să se procedeze într-un anumit fel, decizia se cere (se cerea şi în 1991) acceptată de toată lumea. Ca martor ocular la confruntări, redactorul „Economistului” (T. Brateş) a avut impresia că se depăşise faza de conflict acut. Faptul că reprezentanţii Opoziţiei criticau vehement proiectul de lege se înscria – şi el în limitele normalului. Dacă argumentele au fost sau nu valabile este însă o altă... poveste.

De pildă, deputatul Teodor Mihăiescu în Grupului USD – 20 mai, spunea că „a da pe mâna câtorva oameni, cei din conducerea acestor Fonduri (era vorba despre FPP-uri – n.n.) aproape întreaga avuţie naţională, şi a-i lăsa să dispună de ea fără a fi controlaţi, mi se pare a fi o acţiune inconştientă”. Vorbitorul nu bănuia că peste puţini ani va deveni preşedintele Consiliului de administraţie al FPP IV Muntenia şi, apoi, al SIF Muntenia... Această remarcă nu se vrea maliţioasă. Pur şi simplu, în vara anului 1991 unii dintre compatrioţi gândeau într-un fel, iar mai târziu, în alt fel; cu toţii evoluăm sau... involuăm. Dincolo însă de orice (iertată să ne fie repetarea) trebuie să primeze adevărul istoric.

Aşadar, intervenţiile la dezbaterea generală a proiectului Legii privatizării s-au desfăşurat fără surprize. S-au repetat – în esenţă – poziţiile cunoscute. Ba, mai mult, dl Ion Diaconescu – din partea PNŢ – c.d. – a declarat, între altele, că... „vom sprijini, în continuare, acele amendamente pe care le-am aprobat în cadrul Comisiei”. Era o afirmaţie importantă care confirma valabilitatea procedurii adoptate, făcând astfel lipsită de sens acuzaţia referitoare la legitimitatea înscrierii proiectului de lege pe ordinea de zi.

Extrem de interesantă a fost şi intervenţia dlui Dan Amedeo Lăzărescu – PNL. Domnia sa a elogiat expunerea ministrului reformei, dl Adrian Severin, a amintit şi despre unele virtuţi ale proiectului de lege şi a avut obiecţii doar în privinţa oportunităţii distribuirii gratuite a unei părţi a proprietăţii de stat. Vorbitorul a exprimat – în final – speranţa că „discuţia va putea duce la demararea mai elastică a consensului asupra acestei indispensabile legi...”. Atât tonul, cât, mai ales, conţinutul intervenţiei se deosebeau frapant de poziţiile altor lideri ai PNL.

Au fost şi luări de poziţie „radicale” – de la negarea cerinţei atragerii investitorilor străini (Coriolan Bucur – PUNR şi Sergiu Cunescu – PSDR) la acuzaţii grave (Mircea Teodor Vaida – PNL considera că proiectul este arbitrar şi... corupt; Vasile Rădulescu SUD – 20 mai a spus că soluţia guvernamentală este antipopulară şi antinaţională; Otto Weber – PER a repetat aceeaşi formulă). Pe ansamblu, însă, se contura posibilitatea unei armonizări a poziţiilor. O încercare în acest sens a fost făcută într-o prelungită pauză, dar nu se ajunsese la vreo concluzie operaţională.

[...]

Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.