Economistul: După 20 de ani. Privatizarea. Durerile facerii (VII)

Retrospectiva noastră se încheia în numărul trecut cu menţionarea faptului că, la finele lui 1991, proaspătul guvern Stolojan se prezenta în Parlament cu un program care prevedea, în special, „continuarea reformelor structurale”. Dat fiind faptul că asupra acestui moment s-a aşternut uitarea, ceea ce a favorizat tot felul de pseudocomentarii, în contratimp şi contrasens cu adevărul istoric, credem că nu este lipsit de interes să prezentăm măcar câteva din obiectivele propuse în materie de privatizare şi de consolidare a proprietăţii private.

UN ÎNCEPUT MEREU AMÂNAT. Din motive legate aproape exclusiv de confruntările politice, punctele din programul pe care îl prezentăm în continuare nu au fost respectate nici în privinţa termenelor şi nici a obiectivelor. Iată-le, în continuare, pe scurt: - accelerarea redării pământului în proprietatea ţăranilor şi a celorlalte persoane îndreptăţite, în conformitate cu prevederile legii. Existau peste 6,3 milioane de cereri, iar suprafaţa de teren arabil care urma să fie retrocedată reprezenta circa 8 milioane hectare teren arabil, respectiv 82 la sută din suprafaţa arabilă; - vânzarea a circa 2 milioane locuinţe realizate din fondurile statului. Până la finele lunii august 1991 au fost vândute 419.000 locuinţe şi sunt în curs cereri pentru încă 623.000 locuinţe; - încurajarea dezvoltării micilor întreprinzători, în prezent existând circa 54.000 societăţi comerciale cu capital privat şi circa 153.000 de asociaţii familiale şi persoane independente; - începerea privatizării societăţilor comerciale cu capital social de stat, al căror număr este de aproape 6.000 (s.n.).

Dezbaterea în Parlament a programului guvernamental a fost amplă. Şi-au spus părerile nu mai puţin de 30 de senatori şi deputaţi. S-a discutat mai mult despre pregătirea alegerilor şi necazurile economice curente. Pentru a ne da seama cât îi preocupa pe parlamentari tema privatizării, reţin că doar doi dintre domniile lor au „atacat-o”, în trecere. Exact în perioada luată „în vizor” s-au înmulţit cererile adresate Parlamentului de a-şi revizui poziţia faţă de Legea privatizării. O parte din parlamentarii FSN s-a declarat de acord să iniţieze o procedură rapidă de modificare a Legii nr. 58/1991. Numai că evoluţia evenimentelor i-a împiedicat s-o facă.

Păstrând proporţiile, trebuie să menţionăm că în calitate de gazetar-economist reprezentând ziarul nostru, acreditat la Parlament şi Guvern (T. Brateş) a încercat, totuşi, să răspundă „comenzii sociale”. Era limpede că accentul se cerea pus pe măsurile de politică economică, la zi, date fiind priorităţile amintite. În acelaşi timp, în urma unui schimb de păreri cu dr. Ioan Erhan, s-a conchis că este de datoria noastră să ne implicăm, în continuare, în procesul de privatizare, ducând mai departe campania începută în luna mai 1991, în noile condiţii. Ni s-a reproşat – inclusiv prin unele scrisori primite la redacţie – „că ţara arde şi baba se piaptănă”. Dar n-am cedat.

În microcosmosul unei publicaţii de tipul „Economistului” se reflecta macrocosmosul unor mentalităţi şi obiceiuri. Între altele, aveam de biruit, în spaţiul nostru restrâns, în contactele cu cititorii şi unii colaboratori, sechelele concepţiei definite prin formula „vom trăi şi vom vedea”. Chiar şi în momente politico-sociale tensionate (sau poate tocmai în momente tensionate) se cerea (se cere) depăşită viziunea de „azi pe azi”, pentru că – mai ales în condiţiile tranziţiei – orizontul de timp limitat nu numai că nu contribuia la rezolvarea treburilor presante, ci o face mai dificilă.

Decizia de a ne ocupa sistematic de aplicarea Legii privatizării societăţilor comerciale (unde-i lege nu-i tocmeală!) a coincis cu poziţia acelora care doreau să continue – cu adevărat – reforma. Prin legăturile pe care orice gazetar este dator să le menţină şi să le cultive, s-a obţinut informaţia potrivit căreia realizarea programului guvernamental întâmpina numeroase piedici, inclusiv în privinţa concepţiilor diferite ale unor miniştri privind privatizarea. În guvern intraseră reprezentanţi ai unor formaţiuni politice ale căror poziţii au fost net nefavorabile Legii nr. 58/1991.

La suprafaţa şi în adâncurile vieţii politice se petreceau multe „ciudăţenii”. Nu le vom inventaria pentru că ţinta noastră este să ne ocupăm doar de o singură componentă a reformei. Amintim, însă, că situaţia era extrem de fluidă, incertă, marcată de conflicte deschise sau latente, de spectaculoase divizări şi fuziuni ale forţelor politice, cu atât mai „ciudat” poate să apară faptul că s-au găsit oameni care să se ocupe şi de privatizare.

DINCOLO DE SIMPATII ŞI ANTIPATII. În Bucureşti, la capătul străzii Ministerului, în faţa Sălii Omnia, acolo unde se afla până la 22 decembrie 1989 „Registratura C.C. al PCR” se instalase Agenţia Naţională pentru Privatizare. A fost cât se poate de firesc ca un ziarist „specializat” în materie să treacă des pragul respectivei instituţii. Aici, la etajul IV, unde se găsea cabinetul preşedintelui ANP, redactorul „Economistului” a stat deseori de vorbă cu dl Petru Terzi şi, apoi, cu dl Theodor Stolojan.

Pentru un „lucrător” din presă nu a fost şi nu este un fapt neobişnuit să recepteze şi să comenteze moravurile funcţionarului public. Mai ales atunci când – în urma unei îndelungate experienţe – are şi numeroşi termeni de comparaţie.

Legăturile cu unii funcţionari de la Consiliul pentru Reformă am permis respectivului redactor să constate de-a lungul timpului, în Palatul Victoria, apariţia unor personaje cu o înfăţişare modernă, necrispate, pline de solicitudine, deschise în faţa oricărei idei care putea fi însoţită de argumente. Astfel de personaje au început să populeze şi Agenţia Naţională pentru Privatizare. Când intrai în clădirea de la capătul străzii Ministerului – de la salutul portarului amabil şi de la absenţa... nelipsitului poliţist – erai uşurat de povara dezagreabilă a contactului cu autorităţile, care te umileşte, îţi micşorează – în propriii ochi – propria imagine.

În definitiv, ce rost au toate aceste „note personale” în istoria sobră, serioasă a procesului de privatizare în România? N-ar putea să lipsească? Categoric, NU. Reforma a fost gândită de oameni, a fost aplicată sau blocată de oameni, de contemporanii noştri cu o identitate anume, nu de o masă amorfă. Depersonalizarea unor acte, a unor acţiuni – care şi-au pus pecetea pe destinul a milioane de oameni – nu ar însemna altceva decât golirea istoriei de stâlpii ei de susţinere: faptele oamenilor, viaţa însăşi.

Contactul direct cu oamenii, cu demnitarii, cu specialiştii care s-au ocupat şi se ocupă de procesul privatizării a permis şi permite ziaristului economist să ofere cititorului nu teorii uscate, ci expresii palpabile ale dictonului antic evocat (pentru că tot ne aflăm în „evul antic al privatizării”) potrivit căruia „omul este măsura tuturor lucrurilor”.

[...]

Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.