Economistul nr. 1 (serie nouă), 16 Ianuarie 2012
ALEXANDRU
GEORGESCU
Anul 2011 a fost un an nefast pentru elitele „Axei Răului”. Cu baioneta, boala și bătrânețea, au fost înlăturați sau eliminați numeroși autocrați, cum ar fi Muammar Gaddafi, Hosni Mubarak, iar acum Kim Jong-il, una dintre cele mai bizare și periculoase figuri ale totalitarianismului modern. Coreea de Nord a fost descrisă ca stat-închisoare, stat al cetățeanului sclav, monarhie comunistă și multe altele. Jurnalistul Christopher Hitchens a caracterizat statul ca fiind o „thanatocrație” în care șeful nominal, consfințit în constituție, este Kim il-Sung, mort pentru restul lumii în 1994, declarat „președinte etern” și deificat de populație.

Moartea lui Kim Jong-il este bocită de întreaga natură, prin evenimente relatate de populația îndoctrinată – printre altele, stoluri de coțofene au invadat Pyongyangul și au stat nemișcate pentru a-l plânge pe Kim Jong-il. Probabil că natura deplângea și noua incertitudine a situației politice în cel mai militarizat stat al lumii și vecinătatea sa. La auzul morții liderului nordic, Coreea de Sud a intrat în alertă militară, bursa a scăzut cu 5%, iar acțiunile companiilor din sectorul militar au crescut cu maximul permisibil, de 15%. Ce va urma acum este o perioadă de ajustare, care va hotărî poziționarea politică a statului nord-coreean pe următoarele câteva decenii și, implicit, climatul politic și balanța de putere regională.
Gambitul nord-coreean. Coreea de Nord este unică în lume prin contrastul dintre succesul pe care l-a avut în politica sa externă și dezastrul intern. Fondată în baza unui comunism hibridizat cu tradiționalism coreean, s-a renunțat repede la pretențiile proletariene, în favoarea unei dictaturi de familie. Fondatorul statului a proclamat filosofia/religia/ideologia „juche”, tradusă „prin noi înșine”, care a transformat Coreea de Nord într-o autarhie săracă și paranoică. Eșecul dezvoltării sale economice se vede, literalmente, din spațiu, unde partea sudică a peninsulei coreene este strălucitoare în timpul nopții, iar nordul este cufundat într-o beznă medievală, cu excepția capitalei. În ciuda unor relații economice inițial apropiate cu China, dezvoltarea spectaculoasă a acesteia le-a făcut incompatibile comercial, însă China a continuat să ofere „fratelui cel mic” ajutoare materiale însemnate, motivate politic. De ce? Pentru ca China să acționeze ca un arbitru în negocierile continue dintre comunitatea internațională și Coreea de Nord.
Gambitul coreean îl reprezintă un sistem ciclic de agresiune față de vecini, care culminează cu negocieri prezidate de Rusia și China, unde concesiile temporare ale Coreei sunt răsplătite cu ajutoare pentru populația sa înfrigurată și înfometată. Pe filiera pakistaneză, amenințarea a devenit nucleară în timpul anilor 1990. Coreenii susțin ca au testat o bombă nucleară subterană și că lucrează la rachete balistice cu focos nuclear. Deși nu reprezintă o amenințare pentru SUA, vecinii, cum ar fi Japonia și Coreea de Sud, sunt foarte temători. Ajutoarele servesc la perpetuarea singurei „monarhii comuniste” și ajung, în principal, în stocurile celei de-a patra armate ca mărime din lume, de 5 milioane de oameni (din 24 de milioane). În conformitate cu ideologia „songun” a lui Kim Jong-il, care acordă prioritate economică armatei ca garant al libertății și prosperității nord-coreene, soldații sunt hrăniți mai bine decât civilii. Totuși, bine este un termen relativ – un soldat nord-coreean este mai scund, în medie, cu șase țoli (15 cm) decât omologul său sud-coreean. Odată cu moartea lui Kim Jong-il, sistemul este în curs de revizuire, iar comunitatea internațională este temătoare atât pentru efectele unei destabilizări regionale sau ale unui colaps statal, cât și pentru efectele menținerii statu quo-ului sub moștenitorul aparent.
„Camaradul strălucitor”. Așa a fost numit Kim Jong-un de către poporul coreean. Se observă că țara care le-a învățat pe toate celelalte cum se face un cult al personalității profesionist a rafinat megalomania până în punctul în care subiectele adorației pot fi comparate pe o scară gradată. Kim Jong-il a rezervat deificarea după moarte pentru tatăl său, devenit „lider etern” și care își va serba suta de ani în 2012, chiar dacă fiul său, „liderul drag”, a sucombat fără a transcede la nemurire și este jelit de toată natura pentru modestia sa. În ton cu caracterul ultraetnic al Coreei de Nord, venerarea strămoșilor primează în fața considerentelor politice de moment, în timp ce regimurile dictatoriale (și cele democratice, de altfel) își consolidează puterea ponegrind amintirea satrapului precedent.
[...]
Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.