Economistul: Economic, raţional. Dezincriminarea discriminării

ROBERT P. MURPHY(Traducere de Raluca Nechita)

În luna mai a anului trecut, candidatul la senat Rand Paul a afirmat că nu poate îmbrăţişa Actul Drepturilor Civile în totalitate pentru că interferează cu drepturile de proprietate privată ale oamenilor de afaceri [1]. De atunci, comentatorii pe chestiuni publice discută despre discriminarea în afaceri, însă mulţi dintre ei nu înţeleg învăţăturile economiei despre acest subiect. După cum explică Gary Becker în mod sistematic [2], piaţa liberă conţine intrinsec elemente care penalizează practicile odioase pe care oamenii le au în minte atunci când se plâng de... „discriminare”.

^{*Robert P. Murphy este Senior Fellow în cadrul Pacific Research Institute, secţia Business and Economic Studies. El este autorul cărţii The Politically Incorrect Guide to Capitalism (Regnery, 2007).}

Textul de faţă este publicat cu sprijinul Centrului pentru Economie şi Libertate (ECOL) – www.ecol.ro – o iniţiativă educaţională şi de cercetare care promovează cunoaşterea temeinică a principiilor pe care se clădesc ştiinţa economică, libertatea şi economia de piaţă.

În mod ironic, guvernele puternice sunt cele care au comis, de-a lungul istoriei, cele mai grave nedreptăţi împotriva minorităţilor nepopulare. Înainte de a explora economia discriminării, trebuie să diferenţiem acest termen de alţii înrudiţi. Spre exemplu, rasismul, bigotismul şi prejudecăţile se referă la credinţele cuiva; acestea sunt fenomene mentale. Din contră, discriminarea se referă la o acţiune. Cele două merg, de regulă, mână în mână. Spre exemplu, un angajator bigot ar putea să aibă prejudecăţi împotriva musulmanilor şi să-i discrimineze atunci când angajează pesonal pentru firma sa.

Cei mai mulţi americani cred, la o primă vedere, că anumite practici de afaceri sunt discriminatorii, însă nu vor ca rasismul şi prejudecata să fie criminalizate prin ele însele. Majoritatea oamenilor nu au nicio problemă în a impune pedepse legale asupra celor care acţionează astfel încât să dăuneze minorităţilor, însă, în acelaşi timp, ar recunoaşte natura orwelliană de a pedepsi oamenii pentru gândurile lor interzise.

CE AU OAMENII ÎN MINTE ATUNCI CÂND SE OPUN DISCRIMINĂRII. Putem să analizăm mai departe: Majoritatea oamenilor nu se opun tuturor formelor de discriminare în afaceri. Un exemplu comun este numărul mare de jucători de culoare din NBA. Foarte puţini oameni cred cu adevărat că proprietarii unor echipe de baschet discriminează sistematic jucătorii albi sau asiatici. Simpla existenţă a unor rezultate izolate nu reprezintă o probă pentru discriminarea căreia majoritatea oamenilor se opun. Deci, atât timp cât subreprezentarea unui anumit grup poate fi corelată cu alţi factori - pentru ca apartenenţa persoanei la un grup să nu fie ea însăşi cauza acestei subreprezentări - rezultatul nu este calificat drept acel tip de discriminare pe care majoritatea ar dori să o pedepsească şi să o scoată din legalitate.

În anumite cazuri, totuşi, angajatorii chiar discriminează bazându-se pe aparenţe, însă majoritatea oamenilor ar situa şi acele exemple în afara sferei de discriminări. Spre exemplu, starurile de cinema sau muzicienii pop, în special femeile, sunt, de obicei, slabe şi atrăgătoare. La fel cum albii sau asiaticii sunt în minoritate în NBA, am putea spune că obezii sunt în minoritate în Hollywood. Totuşi, spre deosebire de NBA, unde există alţi factori decât culoarea pielii, în exemplul Hollywood-ului avem o cauzalitate directă: directorii de distribuţie ar respinge actorii şi actriţele obeze tocmai pentru că sunt obezi, chiar dacă ar avea calităţi actoriceşti deosebite.

Pentru a ajunge la concluzie, să considerăm un exemplu şi mai ieşit din comun. Unul din personajele filmului The Hours este Virginia Woolf. Nicole Kidman a fost distribuită în acest rol. Dar să presupunem că Dustin Hoffman ar fi dat o audiţie pentru el. Şi, deşi el poate să interpreteze o femeie – aşa cum demonstrează în filmul Tootsie – regizorul cu siguranţă l-ar fi respins pe Hoffman pentru că este bărbat. Cu alte cuvinte, Hoffman ar fi fost respins din cauza sexului său, ceea ce este un exemplu clar de discriminare.

Să presupunem, mai departe, că Will Smith ar fi dat o audiţie pentru Obi-Wan Kenobi din Star Wars, episodul I , rol care i-a fost distribuit de fapt lui Ewan McGregor. Will Smith ar fi fost probabil respins pentru că este de culoare. Alec Guiness îl jucase deja pe Kenobi în trilogia iniţială, iar producătorii nu ar fi dorit confuzie şi o diversiune de la lansarea mult aşteptatului film, provocând o discuţie la nivel naţional despre rasă în film.

Deşi câţiva purişti ar putea pretinde că şi cele de mai sus sunt exemple de discriminare şi sunt nedreptăţi, majoritatea americanilor le-ar cataloga drept inofensive. Mai mult, majoritatea americanilor nu se plâng că angajaţii care întâmpină clienţii la restaurant sau în magazinele de haine luxoase din mall-uri sunt mult mai atrăgători decât cei care lucrează la bucătăriile restaurantelor sau cei care curăţă toaletele în mall-uri. Din nou, rezultatul nu este o coincidenţă: angajaţii care interacţionează cu clienţii sunt selectaţi, în parte, datorită faptului că arată bine.

Aceia care susţin legile împotriva discriminării la angajare ar putea să considere exemplele de mai sus ridicole, însă este important să se gândească de ce nu văd persoanele obişnuite ca exemple de injusteţe socială. Odată ce stabilim exact ce anume face ca un tip de discriminare să stârnească opoziţie - şi să merite, probabil, o pedeapsă penală – vom putea observa că piaţa liberă are mecanisme intrinseci prin care penalizează această discriminare.

Motivul principal pentru care aceste exemple nu par pentru cei mai mulţi forme nelegitime de discriminare este pentru că preferinţele pentru o actriţă (care să o joace pe Virginia Woolf), un actor alb (care să îl joace pe tânărul Ben Kenobi) sau o femeie atrăgătoare (care să fie hostess în faţa unui restaurant) sunt toate legate de îndeplinirea sarcinilor la lucru. Cu alte cuvinte, regizorul filmului Star Wars nu are nimic împotriva oamenilor de culoare; decizia lui de a nu-i distribui lui Will Smith rolul de Obi Wan Kenobi pentru că este de culoare nu reflectă decât dorinţa sa de a nu buimăci publicul. În viziunea sa, distribuţia lui Will Smith în film ar fi diminuat din calitatea produsului finit.

În acelaşi mod, proprietarul unui magazin de haine de lux dintr-un mall are tendinţa de a angaja personal atrăgător care se îmbracă bine pentru că aceştia vând, în general, mai multă marfă. Majoritatea oamenilor înţeleg acest lucru ca pe o decizie de afaceri şi nu îi blamează pe proprietarii magazinelor.

Analiza noastră ne duce la concluzia că aceia care se opun „discriminării” au de fapt în minte acei angajatori care tratează unele aplicaţii pentru slujbe în mod diferit pentru că se bazează pe caracteristici irelevante. Spre exemplu, dacă o firmă de contabilitate nu ar angaja un contabil pentru că este de culoare, atunci majoritatea oamenilor ar califica acest lucru drept o discriminare „rea”, care ar trebui să fie pedepsită prin lege. Diferenţa dintre acest caz şi exemplul nostru cu Will Smith, care ar fi dat o audienţă pentru rolul de Obi-Wan, este că nu există niciun motiv întemeiat pentru care o persoană de culoare nu ar putea să fie contabil. Dacă un angajator crede acest lucru, atunci se bazează pe un stereotip sau pe o prejudecată nefondată, iar acesta este exact tipul de practică pe care legile anti-discriminare vor să-l elimine.

PIAŢA LIBERĂ SANCŢIONEAZĂ ÎNTOCMAI DISCRIMINAREA „REA”. Secţiunea precedentă explică ceea ce majoritatea oamenilor au în minte atunci când pretind ca guvernul să pedepsească discriminarea la angajare. Mai exact, am văzut că dacă un angajator are prejudecăţi cu privire la un aplicant din cauza apartenenţei în sine a sa la un grup şi dacă acea apartenenţă nu are nimic în sine de-a face cu îndeplinirea sarcinilor de lucru şi performanţa la serviciu, atunci respingerea candidatului sau a aplicaţiei sale este o discriminare „rea”.

Totuşi, pe o piaţă liberă, tocmai acest tip de discriminare este penalizat în mod automat. Dacă un angajator respinge un candidat bazat pe factori care sunt cu adevărat irelevanţi pentru performanţa sa la serviciu, atunci angajatorul este subiectul unei penalizări din punct de vedere financiar. Chiar mai mult, această penalizare este direct proporţională cu gradul în care decizia angajatorului a fost bazată pe prejudecăţi, iar nu pe merit.

Să luăm un exemplu numeric. Presupunem că un restaurant are nevoie de un debarasator, un post care este remunerat cu 8 dolari pe oră. Unul dintre aplicanţi este cu siguranţă calificat şi are experienţă. Proprietarul restaurantului crede că, dacă l-ar angaja pe tânăr, veniturile sale ar creşte cu 10 dolari pe oră. Cu alte cuvinte, angajându-l pe acest tânăr necunoscut, proprietarul ar câştiga 2 dolari pe oră.

Însă soţia proprietarului restaurantului se plânge că nepotul său leneş este din nou şomer şi îl roagă pe soţul ei să îl angajeze pe el ca debarasator. Proprietarul socoteşte că nepotul său nu va curăţa mesele la fel de repede ca celălalt aplicant şi că va avea tendinţa, mai degrabă, să spargă farfuriile. În concluzie, angajarea nepotului său cu acelaşi salariu i-ar aduce un câştig net doar de 50 de cenţi pe oră.

Pe o piaţă liberă, proprietarul restaurantului are dreptul legal de a angaja pe oricine doreşte. Până la urmă, este vorba de restaurantul său, iar salariile pe care le plăteşte sunt (iniţial) proprietatea sa. Însă, dacă se lasă ghidat de nepotism atunci când face angajările, pierde 1,5 dolari pe oră. Va câştiga mai puţini bani dacă ia decizii de angajare bazate pe factori, cum ar fi relaţiile de familie, care nu au nimic în comun cu slujba în sine. Să luăm un alt exemplu. Să presupunem că, în loc să caute un debarasator, proprietarul trebuie să găsească un nou bucătar, un post care este remunerat cu 80.000 de dolari pe an. Intervievează un aplicant calificat, cu mulţi ani de experienţă, şi socoteşte că acesta i-ar aduce un câştig de 85.000 de dolari pe an. Din contră, dacă proprietarul l-ar angaja pe nepotul soţiei sale, veniturile sale ar creşte doar cu 10.000 de dolari pe an. În acest caz, o decizie bazată pe nepotism l-ar costa pe angajator 75.000 de dolari pe an.

Observăm că, pe o piaţă liberă, angajatorii sunt penalizaţi în mod automat din punct de vedere financiar atunci când se implică în acel tip de practici discriminatorii calificate drept „nedrepte” în credinţa comună. Este adevărat că angajatorii sunt încă liberi să discrimineze, chiar şi în sensul rău, dar sunt „amendaţi” direct proporţional cu gradul de arbitraritate al deciziilor lor. După cum arată David R. Henderson, criticii pieţei libere nu au cum să le aibă pe amândouă: îi vom condamna pe oamenii de afaceri pentru că sunt profitori fără scrupule, care sacrifică totul pentru profit? Sau îi vom condamna pentru că sunt bigoţi care nu vor să angajeze cel mai bun aplicant? Criticii trebuie să se decidă, pentru că aceste plângeri se exclud reciproc [3]. A se nota faptul că penalizarea pentru discriminarea rea nu poate să o împiedice: o descurajează numai. Angajatorii care îşi permit să fie penalizaţi pot în continuare să discrimineze. Totuşi, vor descoperi că îşi pierd din cota de piaţă în favoarea celor care nu discriminează.

CE SE ÎNTÂMPLĂ ATUNCI CÂND CLIENŢII SUNT BIGOŢI? Un critic ar putea pretinde că, într-o societate suficient de discriminatorie, întreprinzătorii nu ar fi penalizaţi pentru practicile lor injuste. Spre exemplu, să presupunem că un număr mare de clienţi albi dintr-un anumit oraş ar prefera să mănânce la restaurante în care există numai personal alb şi care serveşte numai albii. Să ne imaginăm că preferinţa lor este atât de puternică încât sunt dispuşi să plătească mai mult pentru „aceeaşi” mâncare, atâta vreme cât nu există persoane de culoare cu ei în restaurant.

În acest caz, este adevărat că proprietarul restaurantului din orăşelul nostru ipotetic nu ar suferi nicio pierdere din punct de vedere financiar pentru instituirea acestei segregări în cadrul proprietăţii sale private. Principiul ar fi asemănător cu acela al restaurantelor de lux din ziua de astăzi, care cer tuturor oamenilor din clădire – chiar şi clienţilor – să poarte costum şi cravată. Şi aceasta este o formă de discriminare şi, pentru ca ea să funcţioneze, ar trebui să existe destui clienţi dispuşi să plătească pentru politica restaurantului de a exclude clienţii potenţiali care nu se îmbracă elegant pentru cină. Nu susţin că preferinţele clienţilor – aceea pentru un mediu al oamenilor albi, pe de o parte, versus aceea pentru un mediu în care toată lumea este îmbrăcată elegant, pe de altă parte- sunt echivalente din punct de vedere moral. În schimb, analizez în mod obiectiv un „cel mai rău scenariu” pentru a arăta modul în care funcţionează pieţele.

În cazul unui restaurant segregat pe piaţa liberă, nu mai sunt penalizaţi angajatorii, ci clienţii care discriminează. Din ipoteză rezultă că singurul mod prin care proprietarul evită pierderile financiare care ar rezulta din practicile discriminatorii ar fi ca clienţii săi să plătească preţuri mai mari. Aceasta înseamnă ca albii rasişti din comunitatea noastră ipotetică plătesc mai mult pentru a mânca în oraş (în restaurante exclusiviste pentru albi) decât vecinii lor care nu discriminează şi care pot mânca în restaurante cu clienţi şi personal care cuprind oameni de culoare. Din nou, piaţa liberă nu interzice oamenilor – fie ei angajatori sau clienţi – să acţioneze în funcţie de propriile prejudecăţi, în schimb îi face să plătească pentru acest lucru.

ESTE GUVERNUL SOLUŢIA? Aceia care susţin legi anti-discriminare ar putea respinge argumentele de mai sus pe motiv că sunt riscante şi ipotetice. Ar putea crede că există atât de mulţi bigoţi în societate, încât penalităţile financiare ale unei pieţe libere ar permite existenţa unei discriminări sistematice. În loc să aibă încredere în motivul profitului care ar eradica această practică, aceştia vor ca guvernul să asigure neutralitatea în deciziile de afaceri.

Viziunea asupra lumii rămâne una bazată pe o contradicţie: dacă societatea este plină de atât de mulţi rasişti şi sexişti încât minorităţile şi femeile nu au nicio şansă pe piaţa liberă, atunci de ce aceşti oameni ar dori să împuternicească un guvern ales printr-o regulă a majorităţii? În cadrul pieţei, cel puţin, angajatorul bigot este pedepsit imediat şi proporţional atunci când acţionează în conformitate cu viziunile sale. Însă atunci când votează pentru politicieni care instaurează politici discriminatorii, nedreptatea este pasată altor milioane de oameni.

Aceasta nu este o simplă ipoteză. Cele mai şocante abuzuri de minorităţi şi femei din istorie s-au petrecut sub regimuri de tiranie guvernamentală. Oricât de antisemiţi ar fi fost proprietarii unor afaceri dintr-o comunitate, aceştia nu ar fi instituit niciodată politicile rasiale ale naziştilor, pentru că aceste politici ar fi fost prea neprofitabile.

Este, de asemenea, important de menţionat faptul că în cazul meselor separate [„segregated lunch counter”- pentru albi şi pentru negri] – problema care stă în centrul controversei stârnite de Rand Paul – acesta nu a fost un rezultat datorat doar pieţei libere. Ţineţi minte că nu se numeau „cele mai bune practici” Jim Crow, ci legile lui Jim Crow. Nu am putea spune niciodată care ar fi fost politicile rasiale ale afacerilor sudiste din anii 1950 dacă ar fi existat, cu adevărat, un laissez-faire. Ceea ce ştim însă este că proprietarii de afaceri discriminatorii ar fi simţit mult mai acut costurile politicilor lor dacă nu ar fi existat mandatele guvernamentale care să impună aceste practici rele asupra întregii industrii.

CONCLUZIE. Discuţia tipică despre discriminare pleacă din start de la ideea că această practică este odioasă şi ar trebui să fie penalizată. Totuşi, o privire mai atentă arată că majoritatea oamenilor nu au nimic împotriva discriminării care le serveşte propriilor preferinţe. Atunci când specificăm ce înseamnă, de fapt, discriminarea „rea”, găsim că piaţa liberă penalizează în mod automat şi proporţional această practică.

[1] Spre exemplu, vezi Krissah Thompson şi Dan Balz, „Rand Paul Comments About Civil Rights Stir Controversy”, The Washington Post, 21 mai 2010.

[2] Gary Becker, The Economics of Discrimination (Chicago: University of Chicago Press, 1957).

[3] Vezi David R. Henderson, „How Free Markets Break Down Discrimination”. The Freeman, vol. 58, numărul 3, aprilie 2008.