Economistul: „Elixirul tinereții” în viața politică

OCTAVIAN-DRAGOMIR JORA

A aprecia la paritate primenirea elitelor societale autentice cu cea a castei politice este, cred, o eroare logică, cu consecințe strategice.

Mă simt deja bătrân. În momentul în care în guvernul țării mele apar oameni mai tineri decât mine, bag de seamă că m-am trecut. Schimbarea de generație de la cârmuire a coborât vârsta maturității publice.

E drept, doar doi dintre ei sunt mai juni, dar deja simt că albesc. Înseamnă că înțelepciunea, ce se prezumă a însoți actul guvernării, vine mai iute decât o pot eu primi. Nu sufăr fiindcă aș tânji, ci mi-e să nu-mi fi scăpat ceva în viață. Pe „vremea mea” fusesem dăscălit că „oamenii buni și bătrâni” (bine, nu cu atestat de la geriatrie) se cuvine să conducă comunitatea, rânduind-o, nu înrobind-o, în virtutea unei experiențe de viață temeinice, că ei sunt elite decantate de către viața însăși, în virtutea democrației discernământului. Pare-mi-se că lumea se mișcă mai iute decât pot eu clipi, că venerabil însemnă doar să fii de-ajuns de matur, că maturitatea e o ipostază a tinereții și că tinerețea e o chezășie în sine pentru orice.

„Vechi” fiind, vorba lui ‘nea Iancu, fără a fi și „venerabil”, asta fiindcă n-am fost suficient de „matur” încât să îmi dedic „tinerețea” nutririi de simțăminte cârmuitoare, cârtesc înciudat: oare fixul cu „întinerirea clasei politice” are atâta decență câți decibeli cheltuiesc deopotrivă varii juni hiperactivi și seniorii care plimbă (în lesă) tinerele speranțe ale politicii de mâine?

A aprecia la paritate primenirea elitelor societale autentice cu cea a castei politice este, cred, o eroare logică, cu consecințe strategice. Într-un ambient lunecos – așa precum este, prin natura-i, lumea politicii, spațiul unde se exersează „arta” de a-i face pe oameni să creadă ce știința i-ar putea convinge să nu –, tinerețea politică este o ispită pentru sine și o risipă pentru Cetate. Politica este, în duh machiavellic, locul unde „Principii” se eliberează și de etica binelui în sine (aristotelică), și de cea teologică (creștină), amăgind(u-se) că știu face „răul înspre bine”.

[...]

Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.