Economistul: Eşecul statului asistenţial. Soluţii de piaţă la criza economică (II)

Fragmente de la conferinţa anuală CADI-Konrad Adenauer Stiftung (partea a II-a)*

Text îngrijit de Ionuţ Sterpan şi Monica Şomăndroiu

Continuăm în acest număr să prezentăm mesajul conferinţei anuale a Centrului de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI) şi a Fundaţiei Konrad Adenauer (KAS) organizată la Bucureşti, în parteneriat cu Atlas Economic Research Foundation şi Institute for Economic Studies – Europe, dedicată evaluării motivelor pentru care statul asistenţial este considerat incapabil să relanseze economia întrucât suprareglementarea reduce posibilitatea pieţei de a corecta alocările greşite, iar penuria de resurse bugetare provocată anulează capabilitatea de a susţine categoriile defavorizate. Concluzia conferinţei a fost aceea că modelul social este mai vulnerabil la criză şi, prin contrast, flexibilitatea unei economii caracterizate de libera iniţiativă şi relativ degrevate de povara cheltuielilor bugetare îi asigură o performanţă superioară în ambele privinţe: şi a productivităţii economiei, şi a asistenţei celor defavorizaţi. Soluţiile de relansare economică sunt cele bazate pe mecanismul pieţei libere, liberalizări, privatizări şi dereglementări.

Reamintim că invitaţii străini au fost Tom Palmer, vicepreşedinte pentru relaţii internaţionale al Fundaţiei pentru Cercetare Economică Atlas, Washington D.C., Lothar Funk, profesor la Universitatea de Ştiinţe Aplicate din Düsseldorf, şi Pierre Garello, director al Institutului pentru Studii Economice – Europa şi profesor de ştiinţe economice la Universitatea din Aix-en-Provence. Invitaţii din România au fost Theodor Stolojan, membru al Parlamentului European, Sever Voinescu, membru al Parlamentului României, Varujan Pambuccian, membru al Parlamentului României, Valentin Ionescu, fost ministru al Privatizării în perioada 1997-1998, şi Lucian Croitoru, consilier al Guvernatorului Băncii Naţionale a României şi fost reprezentant al României la FMI între 2003 si 2007. Moderatorii celor două paneluri au fost Valeriu Stoica, profesor de Drept la Universitatea din Bucureşti, şi Dan Suciu, realizator la Money Channel şi editorialist la revista 22.

În continuare, vă prezentăm fragmente din discursurile lui Sever Voinescu şi Theodor Stolojan, urmând ca în numărul viitor să continuăm cu consemnarea prezentărilor lui Varujan Pambuccian, Valentin Ionescu şi Lucian Croitoru.

SEVER VOINESCU: „PUTEM CONSOLIDA CAPITALISMUL PRIN INTEGRARE EUROPEANĂ, PRINTR-O REFORMĂ ÎN JUSTIŢIA COMERCIALĂ ŞI PRIN RENUNŢAREA LA ROLUL STATULUI DE JUCĂTOR DE PIAŢĂ”

Vestea bună este că, în ciuda crizelor, capitalismul funcţionează de două secole, cel puţin. Nu putem să nu recunoaştem că nu există un alt mod de organizare a economiei în istoria lumii, care să fi produs mai multă prosperitate pentru mai mulţi oameni. Capitalismul ţine la criză. De fiecare dată când a fost provocat, zguduit, cutremurat de crize, capitalismul a fost capabil să se repună pe făgaş şi să rămână în continuare acelaşi mod eficient de organizare a economiei şi a societăţii.

Cel puţin după apariţia faimoasei cărţi a lui Max Weber, este loc de multă discuţie pe tema bazelor etice ale capitalismului. Am să vă spun punctul meu de vedere. Capitalismul, cred că este în sine o valoare, alături de statul de drept şi democraţie. Mărturisesc o viziune un pic platonică, în care până la urmă capitalismul, ca mod de organizare a economiei, statul de drept, ca mod de organizare a sistemului judiciar, şi democraţia, ca mod de organizare a sistemului politic, sunt faţete ale aceleiaşi valori, extrem de importante, care s-ar putea numi binele public. În principiu, una fără celelalte nu produce decât soluţii de tip ersatz şi iluzii. Eu cred că această legătură între capitalism, statul de drept şi democraţie vine tocmai din faptul că toate mărturisesc un acelaşi temei. Probabil că România ilustrează cel mai bine că, dacă o anume dimensiune dintre cele trei merge prost, celelalte resimt imediat această devoluţie. E simplu să vedem şi că un moment de consolidare a statului de drept a fost consecutiv unui moment în care economia românească a început să meargă bine. Şi, de asemenea, că orice moment de consolidare a democraţiei în România a contribuit în mod limpede la un bun lansaj economic.

Dar, deşi aceste trei faţete sunt, cum spuneam, axiologic unite, în mod normal, într-o societate matură, instituţional ele trebuie să fie capabile să se exprime diferit. În România, lucrurile nu se întâmplă încă aşa. La noi există o foarte mare sensibilitate a economicului la turbulenţele politice. Există o foarte mare sensibilitate a politicului la economic. Vorbim despre fenomene precum corupţia, precum politizarea administraţiei ş.a.m.d., care până la urmă mărturisesc legături vinovate între cele trei dimensiuni despre care am vorbit. Cum ştiţi, în România, reacţiile oamenilor în faţa răspunsului instituţional sunt mai degrabă reticente. Să ne întrebăm de ce oamenii preferă încă un tip de aranjament de la om la om, un tip de relaţie şi de parteneriat personal, şi mai puţin unul instituţional. Aceste legături vinovate pun democraţia, statul de drept şi, respectiv, capitalismul într-o lumină proastă. Însă nu ele sunt problema, ci tocmai faptul că instituţiile lor nu sunt clar separate.

Vorbim despre etică şi reamintesc aici de cartea lui Max Weber şi de temeiul religios sau, dacă vreţi, forma religioasă de exprimare a unei anumite etici. Se tot spune în estul ortodox al Europei că spiritul ortodox nu e propice capitalismului. Ai spune, văzând ce se întâmplă în Grecia, văzând ce se întâmplă în România, văzând ce se întâmplă în Rusia, văzând ce se întâmplă în Bulgaria, văzând ce se întâmplă în mare parte din spaţiul fost iugoslav, că aşa stau lucrurile. Este capitalismul autentic posibil numai într-o paradigmă religioasă protestantă? Max Weber nicio clipă nu spune acest lucru. Geneza capitalismului, într-adevăr, vine pe o matrice etică protestantă. Dar formula capitalistă este posibilă şi în alte contexte. Privind contextul european în momentul acesta, am spune că, într-adevăr, prin apariţia acestei iluzii a statului asistenţial, capitalismul a pierdut teren şi în vestul Europei, a pierdut din trăsăturile de forţă moştenite din gândirea protestantă. Totuşi, există un temei creştin solid al capitalismului. Problema este că în discursul nostru şi în raportarea noastră la creştinism ocultăm acele momente, acele pasaje, acele texte, acele învăţături care propun cu adevărat o formulă capitalistă. De pildă, există un pasaj într-o epistolă paulină, in Thesalonicieni, în care Sfântul Apostol Pavel transmite, fără echivoc, următoarea regulă: acela care nu vrea să muncească, acela să nu mănânce. Acesta este capitalism. Pasajul se referă nu la cel care nu poate să muncească, ci la cel care nu vrea să muncească. Or, e evident, după părerea mea, că modelul statului asistenţial este un model care într-un mod pervers, subteran, neafirmat, dar, fără îndoială, evident, îndeamnă către nemuncă. Cifrele pe care domnul profesor Stoica le-a dat, şi pe care mărturisesc că eram şi eu pregătit să le dau, sunt elocvente în sensul acesta.

Aş dori să vă aduc aminte că în România, de 20 ani, de când vorbim de capitalism, există două prejudecăţi mult prea răspândite. Prima spune că e firesc ca România să treacă printr-o fază sălbatică de capitalism, printr-o fază în care capitalismul ignoră orice reguli pentru că, pe filieră marxistă, ştim că – nu? – capitalismul trece mai întâi prin ceea ce Marx numea faza acumulării primitive de capital. Cu alte cuvinte, suntem îndemnaţi de cei care duc înainte această prejudecată să înţelegem că e o fatalitate, sau o chestiune în firea lucrurilor, că trebuie să existe momentul de junglă şi momentul de sălbăticie, în care unii prosperă pe seama altora. Dar se exprimă şi o a doua prejudecată, care coexistă cu prima într-un paradox amuzant. Ea spune că, până la urmă, capitalismul este un fel de socialism ceva mai performant. Adică scopul capitalismului trebuie să fie acela de a da până la urmă tuturor câte ceva. E anormal, se spune, ca unii să meargă pe bulevard în anumite maşini, iar alţii să meargă cu troleibuzul. Există revolte evidente ale celor care merg cu troleibuzul şi există adesea momente de culpabilitate ale celor care merg cu automobile mai speciale. Între aceste două viziuni, o viziune a unei faze fireşti de capitalism sălbatic şi o viziune a unui capitalism care este, de fapt, un fel de socialism agrementat, se află de fapt soluţia. Şi chem, cu spirit conservator, la prudenţă, la echilibru şi la găsirea soluţiei de mijloc. Statul asistenţial nu oferă o soluţie de mijloc, ci întreţine un sistem arbitrar.

[...]

Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.