Economistul: Eşecul statului asistenţial. Soluţii de piaţă la criza economică (III)

Fragmente de la conferinţa anuală CADI-Konrad Adenauer Stiftung (partea a III-a)*

Text îngrijit de Ionuţ Sterpan şi Monica Şomăndroiu

Încheiem în acest număr prezentarea mesajului conferinţei anuale a Centrului de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI) şi a Fundaţiei Konrad Adenauer (KAS) organizată la Bucureşti, în parteneriat cu Atlas Economic Research Foundation şi Institute for Economic Studies – Europe, dedicată evaluării motivelor pentru care statul asistenţial este considerat incapabil să relanseze economia întrucât suprareglementarea reduce posibilitatea pieţei de a corecta alocările greşite, iar penuria de resurse bugetare provocată anulează capabilitatea de a susţine categoriile defavorizate.

Concluzia conferinţei a fost aceea că modelul social este mai vulnerabil la criză şi, prin contrast, flexibilitatea unei economii caracterizate de libera iniţiativă şi relativ degrevate de povara cheltuielilor bugetare îi asigură o performanţă superioară în ambele privinţe: şi a productivităţii economiei, şi a asistenţei celor defavorizaţi. Soluţiile de relansare economică sunt cele bazate pe mecanismul pieţei libere, liberalizări, privatizări şi dereglementări.

Reamintim că invitaţii străini au fost Tom Palmer, vicepreşedinte pentru relaţii internaţionale al Fundaţiei pentru Cercetare Economică Atlas, Washington D.C., Lothar Funk, profesor la Universitatea de Ştiinţe Aplicate din Düsseldorf, şi Pierre Garello, director al Institutului pentru Studii Economice – Europa şi profesor de ştiinţe economice la Universitatea din Aix-en-Provence. Invitaţii din România au fost Theodor Stolojan, membru al Parlamentului European, Sever Voinescu, membru al Parlamentului României, Varujan Pambuccian, membru al Parlamentului României, Valentin Ionescu, fost ministru al Privatizării în perioada 1997-1998, şi Lucian Croitoru, consilier al Guvernatorului Băncii Naţionale a României şi fost reprezentant al României la FMI între 2003 si 2007. Moderatorii celor două paneluri au fost Valeriu Stoica, profesor de Drept la Universitatea din Bucureşti, şi Dan Suciu, realizator la Money Channel şi editorialist la revista 22.

În continuare, vă prezentăm fragmente din discursurile lui Varujan Pambuccian, Valentin Ionescu şi Lucian Croitoru.

Varujan Pambuccian: „Criza atestă sfârşitul utopiei socialiste”. Cu foarte mult timp în urmă, grecii au încercat să înţeleagă de ce pe fondul stelelor fixe există şi stele care se mişcă. Grecii au încercat să-şi explice mişcarea a ceea ce au numit apoi planete şi să obţină predicţii. Primul model i-l datorăm lui Ptolemeu, care pleca de la două premise greşite. Prima era că planetele se mişcă pe cercuri, în mod uniform; a doua, că acele cercuri au centrul aproape de centrul Pământului. Modelul a dat însă o predicţie bună timp de 50 de ani şi fost considerat corect. După 50 de ani, urmaşii lui Ptolemeu au spus: „Maestrul nu are cum să greşească, planetele se mişcă pe cercuri, dar centrul lor se mişcă pe un cerc care la rândul lui are centrul în centrul Pământului”, astfel încât modelul să dea din nou o predicţie bună. În vremea lui Copernic, se ajunsese ca unele planete să aibă aproape şapte asemenea epicicli. Ceea ce a văzut Copernic a fost că acest sistem atât de aberant şi nenatural devenea natural, mutându-i centrul.

„Statele-vierme sunt cele care vor înţelege foarte repede că există în zonele unde vor apărea state-cadavru companii care s-ar putea să fie foarte interesate să-şi plătească taxele şi impozitele în altă parte. Nu cred că în viitorul apropiat lupta dintre state se va da pe atragerea de investiţii. Mai degrabă, în viitorul apropiat, lupta se va da pe rezidenţe fiscale. Şi eu sper să profităm de acest lucru.”

Mă tem că suntem exact în aceeaşi situaţie. Gândim în epicicli şi încercăm să rafinăm un concept al cărui faliment este evident. Cum a apărut acest concept? El a apărut, cred, în perioada lui Roosevelt, în perioada New Deal-ului, care a fost o abordare foarte greşită a Marii Depresii, salvată de Al Doilea Război Mondial, dar care a rămas în capul oamenilor ca fiind soluţia. A fost, de altfel, şi primul moment când politicienii au înţeles în masă că pot cumpăra voturi. Că prin mecanisme absolut normale oricărei democraţii, prin legiferare, prin utilizarea banului public, pot cumpăra voturi. Momentul Roosevelt este primul moment al statului social, cel care începe era cumpărării voturilor.

Această eră este una în care societatea şi jocul economic sunt angajate într-un joc piramidal periculos, care colapsează atunci când nu mai există resurse pentru el. Astăzi suntem aproape de această margine. Am mai fost o dată aproape, în anii 70, dar atunci, o altă întâmplare a reuşit să realimenteze jocul piramidal. Întâmplarea s-a numit Nixon Shock. A fost momentul în care moneda s-a rupt de o resursă limitată şi s-a introdus un mecanism, pe care eu îl consider artificial, neeconomic: moneda fiat. Acesta este al doilea moment, insidios legat de felul corupt în care politicienii câştigă voturi, cumpărându-le.

Cumpărarea voturilor se face cu măsuri reglementative care normează şi alterează ceea ce erau drepturile naturale manifestate în contractele libere. Aceste drepturi alterate de stat s-au fixat în mintea oamenilor pur si simplu ca „drepturi”. Indiferent de cum funcţionează economia, ele sunt considerate drepturi.

Al treilea moment vine dintr-un alt gen de politică. O politică aparent diferită de cea partizană şi care este politica dusă de blocurile sindicale. Ele s-au întărit în anii ‘50 şi au reuşit, de asemenea, să codifice la nivel de drepturi lucruri care ţineau de contractul liber de muncă. Eşecul unei asemenea politici s-a văzut la începutul anilor ‘90, când producţia s-a mutat în China. Pentru că, evident, în momentul în care se deschide o piaţă, în care îţi poţi optimiza cheltuielile operaţionale, o vei face.

Al patrulea moment care contribuie la acest joc piramidal vine odată cu activitatea corporaţiilor. Mai ales în spaţiul european, dar şi în cel american, corporaţiile au început, încetul cu încetul, să semene cu întreprinderile socialiste, pe care cred că unii dintre noi şi le mai amintesc. Ele astăzi au acţionariatul atât de divizat, atât de difuz, încât le putem considera ale întregului popor, adică ale nimănui. Cu greu poate cineva să spună cum ajunge preşedintele unei mari corporaţii în acea poziţie pentru că, de cele mai multe ori, există în spate nu raţiuni de ordin economic, ci tot un fel de politică, o politică făcută cu membrii boardului şi cu un aport minimal al câtorva acţionari care împreună reprezintă o fracţiune mult mai mică decât cea care ar da legitimitate unui om politic.

Din acest punct de vedere, al votului, astăzi, oamenii politici au mai multă legitimitate decât conducătorii de corporaţii. În timp, corporaţiile au început să facă lucruri care nu sunt normale pentru o corporaţie şi pe care le plătim de fiecare dată când cumpărăm pastă de dinţi, săpun, şampon şi mai ştiu eu ce altceva. Pentru că noi atunci plătim toate team-building-urile acelei corporaţii, tot corporate social responsibility-ul acelei corporaţii şi alte aiureli care nu au legătură cu activitatea economică a acelei corporaţii, dar au o legătură strânsă cu menţinerea la putere a boardului şi a celor care devin preşedinţii acelor corporaţii. La fel cum plătim taxe şi impozite pe care le risipesc astăzi politicienii, la fel plătim de câte ori cumpărăm ceva, toate aceste mecanisme prin care se menţin la putere conducătorii de corporaţii. Şi această lume, nu numai lumea politică, a ajuns să consume mai mult decât produce şi s-ar putea ca şi ea să se îndrepte spre sfârşitul ei.

[...]

Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.