Economistul: Este aurul o ofertă de nerefuzat?

Tudor SMIRNA

Un raport special al Grupului bancar Erste, originar din Viena poate primelor discuţii sistematice despre natura monedei, discuţii ivite din mijlocul cercului „marginaliştilor austrieci”, redeschide o discuţie pe care economia politică contemporană pare să o fi trecut la index: nu cumva aurul este cea mai bună monedă din toate timpurile şi, oare, semnele prezentului nu indică faptul că „ortodoxia” negării acestei idei reprezintă una dintre cele mai costisitoare erezii moderne?

Răspunsul la întrebarea din titlu este, pe scurt, „da”. Mai mult, acest „da” poate fi rostit din ce în ce mai apăsat cu cât preferința de timp a celui care întreabă este mai mică sau, cu alte cuvinte, cu cât planul său de a consuma resursele tezaurizate în aur este mai îndepărtat în viitor.

Explicația acestui răspuns are de-a face cu faptul că paradigma inflaționistă, caracterizată în primul rând de instituirea monedei-decret de hârtie în locul monedei-marfă de aur, este intelectual falimentară. Acest lucru a fost întotdeauna foarte ușor de dovedit în cărți și articole (din păcate, unele ignorate cu stăruinţă), însă azi falimentul inflaționismului se manifestă mai puternic decât niciodată în realitatea cotidiană, pe piețele lumii.

Acesta este motivul fundamental pentru care observăm în prezent prețul spot internațional al aurului în jurul nivelului de 1200 de dolari pe uncie, oferind un randament remarcabil pentru cel care ar fi achiziționat metalul galben cu câțiva ani înainte.

Bunul care a fost timp de milenii moneda lumii a fost înlăturat gradual din rolul său monetar începând cu Primul Război Mondial, apoi cu ocazia confiscării rooseveltiene din 1933 și finalmente prin închiderea „ferestrei aurului” sub regimul Nixon în 1971. Dar astăzi avem semnale că momentul întoarcerii regelui monedelor este aproape. Presupunând că acest lucru s-ar întâmpla până la anul, așteptarea va fi fost relativ scurtă: ce înseamnă vreo 40 de ani pentru istoria civilizației umane?

Suportul teoretic pentru o monedă-marfă —și istoric pentru aur— a fost oferit cu rigurozitate de Școala Austriacă de Economie, cea care până la avalanșa keynesistă din anii 1930 era privită cu respect și studiată de cei mai străluciți economiști occidentali. În cadrul acestei Școli, Ludwig von Mises integrase moneda în analiza genetic-cauzală a formării prețurilor pornind de la preferințele subiective ale persoanelor în carne și oase care acționează pe piață (și nu postulând agenți atomizați, reprezentativi sau entități holiste cu autonomie proprie). În Teoria banilor și mijloacelor circulante (1912), Mises arătase că pe o piață liberă moneda nu poate evolua decât dintr-o marfă cu un preț concret, larg utilizată anterior pentru beneficiile sale non-monetare. Mai mult, în fața pericolului inflației, Mises a recomandat etalonul aur și folosirea curentă a monedelor de aur datorită calității acestei mărfi de a fi ușor divizibilă, omogenă, fungibilă, relativ rară, durabilă și dificil de falsificat, acest din urmă atribut fiind un adevărat hedge în fața eventualelor abuzuri ale autorităților.

După anii 1930, prestanța keynesismului a luat avânt și a continuat oarecum neșifonată, învățăturile sale privitoare la inflație și moneda-decret fiind aspirate în curentul principal al gândirii economice cu o exuberanță ce din punct de vedere strict intelectual nu poate fi considerată decât irațională (pentru a da un uz alternativ celebrei expresii inventate de Alan Greenspan). În tot acest timp, Școala Austriacă a continuat să se dezvolte și să critice curentul principal în privința teoriilor sale monetare, dar dintr-o poziție de outsider academic. Se pare însă că situația se schimbă, că „se întoarce roata”: calitățile sale predictive privitoare la criza și depresiunea economică prin care trecem (ca de altfel și în cazul Marii Depresiuni) și, în special la reafirmarea aurului, readuc autorii și argumentele acestei Școli pe scena academică și de business.

[...]

Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.