Economistul: Euro-, Bundes-, Pseudo-

OCTAVIAN-DRAGOMIR JORA

Doar dacă omitem „hazardul moral” şi „selecţia adversă” pe care le cultivă plasele de siguranţă politice – indiferent de condiţionalităţile formale ataşate („criterii”, „mecanisme”, „pacturi”) în rândul agenţilor entităţilor politice –, salvarea conclavului european este o mare ispravă. Doar că hazardul moral şi selecţia adversă nu sunt doar simple leziuni morale sau erori accidentale, fireşti oriunde în lumea aceasta „căzută” a noastră – fie că o numim Europa sau America –, ci, din nefericire, au devenit instituţii moderne.

Nu cu mult timp în urmă, preşe-dintele României, Traian Băsescu, făcea, la Sulina, punct continental extrem răsăritean al… occidentalismului european, un apel la unitate europeană. „Numai prin cedarea masivă de suveranitate Europa mai poate rămâne o putere economică şi militară”, spunea şeful statului, într-un mesaj care tuşa ortodoxia percepţiei franco-germane (de facto, a celei Sarkozy-Merkel), una favorabilă unei intensificări, dar nu necondiţionată, a guvernanţei europene comune.

Fundalul, cel bine ştiut, cu Parisul şi Berlinul via Bruxelles (adepte ale coagulării centralizatoare, cu bine ţintite rente politice din integrarea economică), iar Londra sau Praga (adepte ale cooperării stimulative, pe fond de concurenţă instituţională între suveranităţile naţionale din conclav). Cu şi mai puţin timp în urmă, Curtea Constituţională germană gira trata pe care statul german a tras-o asupra „Bundes-societăţii” pentru a plăti ieşirea pe cauţiune (bail-out), cu pseudo-externalităţi pozitive pentru întreg conclavul, a Greciei din închisoarea datornicelor, în care aceasta intra după ani de bacanale populiste falimentare.

Pseudo-externalităţi pozitive? Da, fiindcă doar dacă omitem „hazardul moral” şi „selecţia adversă” pe care le cultivă plasele de siguranţă politice – indiferent de condiţionalităţile formale ataşate („criterii”, „mecanisme”, „pacturi”) în rândul agenţilor entităţilor politice –, salvarea conclavului european este o mare ispravă. Doar că hazardul moral şi selecţia adversă nu sunt doar simple leziuni morale sau erori accidentale, fireşti oriunde în lumea aceasta „căzută” a noastră – fie că o numim Europa (legată, dar nu unită) sau America (cu doi de A…) –, ci, din nefericire, au devenit instituţii moderne: faliţii sunt incitaţi să se îndatoreze, iar creditorii sunt orbiţi/incitaţi să nu le priceapă bonitatea reală. O societate ce cultivă atari comportamente nu devine mai puternică doar aglutinând mase mai mari de „hazardaţi moral selectabili advers”. Supra-statalităţile oferă false garanţii morale şi false device-uri de optimizat incitativele şi informaţiile, la fel ca simplele statalităţi, ale căror defecte uniunile doar le multiplică, într-o „funestă sinergie”. Logica statalităţii e aidoma şi-n democraţii, şi-n dictaturi, şi mari, şi mici.

Statele (instituţii ce deţin monopol legal, nu musai şi legitim, al coerciţiei) sunt administrate de oameni, care, ca agenţi maximizatori ai propriei bunăstări, au de ales: o realizează sau prin intensificarea exploatării interne, sau prin expansiune externă, sau prin ambele. Statele intră, inevitabil într-o lume plurală, în interacţiuni (inclusiv conflictuale!), la fel precum indivizii simpli de oriunde altundeva decât de pe insula crusoiană. Limita expansiunii interne a statelor este revoluţia supuşilor expropriaţi cu grosolănie; limita externă este „marginea” mapamondului, atinsă prin cuceriri războinice sau… cooperări disimulate cu alte statalităţi. Convenţional, relaţiile inter-state sunt împărţite în agresive (uz de forţă în raporturile reciproce) şi paşnice (izolare sau cooperare). Dar, criteriul agresiunii/non-agresiunii, holistic definit, induce în eroare. Statele pot coopera şi pentru a garanta reciproc libertăţile cetăţenilor fiecăruia (cazul fericit), dar şi pentru a şi-i expropria în comun!

Europa s-a născut ca un melanj dinamic de integrare prin deschidere şi prin îngrădire. De dinainte de fundarea Europei unite şi după evul curent al crizei, dialectica integrării societale a presupus şi va presupune o alegere a principiului dominant de guvernanţă, cu consecinţe specifice în funcţie de care e ingredientul decisiv: ori guvernanţii se adună să pună la cale o liberalizare a economiilor lor, concentrându-se pe eliminarea barierelor, ori vor, în fapt, doar să facă viabile variile scheme intervenţioniste interne (asezonate cu elemente de deschidere externă), punându-le de acord şi compatibilizându-le în punctele în care, fără negocieri, s-ar fi subminat reciproc şi ar fi dus şi la conflicte între „jurisdicţii” (ţări).

În anii ’50 ai secolului trecut, „fondatorii Europei” au ales în locul războiului, dar şi al simplei libere circulaţii depline a resurselor (!), un „cartel intervenţionist”, „şpriţ” de liberalizări controlate şi armonizări discrete, încropeală care azi se ştie sub numele „politic corect” de integrare europeană. Şpriţul european actual pare a fi unul cu gust sălciu. Să fie, oare, din cauza sifonului sau a vinului? Aceasta este întrebarea.