Economistul: Europa unită gâfâindă

VLAD ROȘCA

Bătrânul continent chiar se poartă ca un bătrân. Sau ca o bătrână, până nu demult elegantă, dar căreia acum nu îi mai priesc şarmurile din pricina bolilor de care vrea, dar parcă nu poate, să mai scape. Se târăşte în baston, dar când face pasul, nu înaintează nici măcar cât talpa unui pantof. Uniunea Europeană, instituţia prin care Europa îi atrage lumii întregi atenţia să nu o uite, este gâtuită de datorii, privind cu jind la state precum China, India, Rusia sau Brazilia, care aparent o duc mai bine.

Nu că în câţiva ani UE n-ar putea să le râdă în nas. Deocamdată, însă, China este cea care se prezintă lumii cu acea faţă frumoasă pe care eram obişnuiţi să o întîlnim la Paris, Milano, Viena sau Berlin, cu rate de creştere în diferite activităţi de 20-30% anual, dar ascunzând numeroase crize interne. În acest timp, UE joacă rolul vinovatului şi se şi consideră aşişderea. Recunoaşte că poate nu a gestionat criza aşa cum trebuie, dar caută soluţii.

În primul rând, ca multe bătrâne, trebuie să se lecuiască de boală, de o clemptomanie care de fapt nu este cleptomanie, ci acţiune voit direcţionată, dar scuzată în faţa autorităţilor prin „n-am putut”, „n-am ştiut” ori „am uitat”. Cetăţenii unor state, pentru ei sau pentru afacerile pe care le conduc, găsesc tertipuri pentru a se sustrage de la îndatoriri. Adevărul este că ştiau foarte bine, iar de uitare nici vorbă. Bunăoară, Grecia, ţară despre care se spune că în zece ani ar putea scăpa de datorii dacă unii dintre locuitorii ei şi-ar plăti cinstit taxele şi impozitele. Şi dacă alţii şi le-ar plăti, oricum ar fi. Nu cu mult timp în urmă, a fost dat exemplul unui fabricant care datora statului 630 de milioane de euro.

În al doilea rând, UE are nevoie să vorbească mai puţin şi să facă mai mult. Leadershipul de calitate se lasă încă aşteptat. Şi nici măcar nu s-au clarificat bazele leadershipului: se vrea o conducere de la centru, precum în Statele Unite ale Americii, sau o conducere participativă, în care fiecare stat are decizia? Deocamdată, se merge pe a doua variantă, aşa că spre sfârşitul anului 2011, UE şi-a împrospătat lotul de guvernanţi pentru sezonul 2012, scopul fiind îmbunătăţirea calităţii deciziilor naţionale. A tras pe linie moartă o seamă de prim-miniştri, înlocuindu-i cu sânge proaspăt. Italia, Spania, Grecia, Portugalia şi Irlanda aliniază noi oameni la guvernare, echipa de jucători politici fiind completată de cei rămaşi în funcţie în restul statelor membre. Şi, cum este obişnuinţa de prin anul 2008 încoace, greul este suportat de Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy, galopanţii unei Uniuni Europene care, ca bătrână şi elegantă doamnă, merge la trap.

O altă problemă este că, de la o vreme, mai precis de la momentul aderării, fie că ea s-a petrecut mai aproape sau mai departe de vremurile prezente, nici nepoatele cu potenţial existent, dar neexploatat corect sau chiar neglijat nu s-au sinchisit să îşi ajute bătrâna Europă, care, unindu-le, le-a promis un viitor mai bun. Altfel, cum s-ar putea explica indolenţa subită a unor state de după momentul aderării la UE? Dacă aderarea a fost pregătită în detaliu şi cu efort de apreciat din partea unei seme de specialişti, iar apoi şi înfăptuită, guvernările rămase după aderare nu s-au mai obosit şi cu integrarea. Iar ponoasele cad pe bătrână, care, în locul unei vieţi liniştite, trage acum de statele leneşe.

Şi cum nepăsarea nepoatelor nu i-ar fi fost de ajuns, Europei i-au întors spatele şi „verişorii” ceva mai îndepărtaţi geografic, dar, totuşi, destul de prietenoşi economic până în anul 2011. Astfel, Japonia a fost lovită de un cutremur devastator, iar ţărilor arabe li s-au părut mai importante revoluţiile decât parteneriatele comerciale. În ambele cazuri, partenerii non-europeni şi-au pus economia pe butuci, întrând într-o lungă fază de neprofitabilă lâncezeală. Pentru scurt timp, Japonia va trebui să accepte că locul ei în triada comerţului global, alături de SUA şi UE, va fi luat de statele BRICS. Asta pentru că rata reală de creştere a PIB-ului nipon pare că va deveni turbulentă, conform estimărilor FMI. Dacă de la o rată de -6,3% în anul 2009, Japonia a reuşit cu succes să ajungă la +4% în anul 2010, pentru anul 2011 se preconiza o încheiere la -0,5%. Iar nici Europa comună nu are previziuni prea bune, şi nu din cauza vârstei, ci din cauza unor state membre, Grecia fiind cea mai obraznică. De doi ani, Elada consemnează creştere negativă, iar pentru anul 2012 previziunea indică -2%. Din cele 27 de state membre UE, FMI preconizează creşteri reale pozitive ale PIB-ului doar pentru Cipru, Irlanda, Slovenia, Bulgaria, România şi Spania. Restul trebuie să accepte creşteri negative, stagnări sau descreşteri, ceea ce, cumulat, indică o rată reală de creştere cumulată la 1,8%, cea mai mică din ultimii trei ani şi de două ori sub media de 4% prognozată la nivel global.

Onoarea şi leadershipul ar putea fi pilonii pe care Uniunea Europeană să se stabilizeze, ceea ce ar duce la dispariţia efectelor negative din economie. Folosindu-le, UE ne-ar putea arătă zâmbetul în locul gâfăielii, iar familia globală din care face parte s-ar bucura la rândul ei de sănătatea seniorului.