Economistul - Editorial: Excedent de contraperformanţă, deficit de competitivitate, TEODOR BRATEŞ

La finalul săptămânii trecute, Forumul Economic Mondial (WFE) a dat publicităţii periodicul Raport pe tema competitivităţii globale. Dacă ar fi să facem haz de necaz, atunci ne-ar sta la îndemână faptul că România se aflî, la unul dintre subcapitolele clasamentului planetar, pe primul loc ca performanţă: la noi în ţară nu s-a înregistrat niciun caz de malarie. Entuziasmul se mai temperează, însă, când constatăm că împărţim onorabilul loc cu încă 69 de ţări. Dar, nu există nici măcar un singur motiv serios să facem haz de necaz, chiar dacă s-au înmulţit cazurile de metaforită cronică.

Faţă de precedentul Raport, România a căzut, în clasament, cu 10 locuri, de pe poziţia 67 la a 77-a din 142 de ţări supuse de WFE investigării sistematice. Documentul cu pricina detaliază capitolele şi subcapitolele care, prin însumare, ne oferă scorul total de 4,3 puncte pe o scară de la 1 la 7. Desigur, în spaţiul care ne este rezervat este imposibilă o analiză aprofundată a factorilor care au determinat dureroasa cădere. Reţinem, doar, că pierderile cele mai mari la punctaj s-au consemnat în materie de instituţii, piaţa forţei de muncă, piaţa financiară, sănătate şi educaţie, iar în privinţa efectului propagat s-au identificat ca zone extrem de vulnerabile impozitarea, birocraţia, accesul la finanţare, stabilitatea politică, infrastructura.

Pentru noi cei care vieţuim în spaţiul mioritic, toate acestea nu sunt, desigur, o surpriză. Avem de-a face numai cu o „consacrare internaţională” a unor realităţi care ne-au făcut şi ne fac viaţa tot mai grea, mai amară. Cu această remarcă s-ar putea încheia comentariul în temă. Adică, suntem evaluaţi după merit. Punct. Dar, de fapt, de aici s-ar cuveni să înceapă (în sfârşit) o discuţie serioasă. Ne mulţumim cu dezonorantul loc în „concertul” economiilor din lume sau suntem în stare să facem ceva pentru a progresa (cum, de pildă, a reuşit vecina noastră din sud, Bulgaria (un veşnic termen de comparaţie)?

În circumstanţele date, nu putem eluda faptul că România este beneficiară, între altele, a Programului Operaţional Sectorial intitulat „Creşterea competitivităţii economiei”. După aproape cinci ani de când ni s-au pus gratis la dispoziţie milioane de euro, nu am izbutit să accesăm decât mai puţin de 400 milioane de euro (date proaspete de la finalul lunii august a.c.), întrucât tocmai în privinţa creşterii competitivităţii nu s-au dovedit viabile cele mai multe dintre proiectele propuse pentru finanţarea nerambursabilă. Este, poate, cel mai frapant exemplu de contraperformanţă în domeniul la care ne referim, însă tema nu se epuizează aici. Se cer analizate toate componentele conceptului de competitivitate care, pe fond, este echivalentul eficienţei economice. Aşa ajungem la miezul temei, şi anume la factorii de producţie (în primul rând), cei care determină nivelul productivităţii. De altfel, multe subcapitole ale Raportului WFE vizează indicatorul-cheie, respectiv tehnologia, inovarea, eficienţa pieţei muncii (inclusiv ponderea forţei de muncă insuficient pregătite).

Dacă presupunem că este posibilă (nu spunem probabilă) o reacţie adecvată la tabloul dur, conturat de Raportul amintit, înseamnă că nu ne-am pierdut total resursele de optimism. Realităţile pe care le evocăm pun cu acuitate necesitatea unui răspuns (măcar plauzibil) la întrebarea: ce aşteptăm, să ni se confirme temerile sau speranţele?

Până una-alta, avem parte de discursul autorităţilor menit să convingă populaţia că „ne aflăm pe drumul cel bun”. Dar, iată, tot Raportul WFE arată că cel mai prost (locul 140 în lume) stăm la subcapitolul „transparenţa deciziilor guvernamentale” (după noi vin doar Haiti şi Yemen). Nu o spune „o anumită parte a presei”, ci un document care poartă girul unei competenţe de necontestat.

Cum, mai totdeauna, frustrările (în cazul de faţă puternicul inconfort – recunoscut sau negat – provocat de prăpastia dintre propaganda oficială şi realităţi) se metamorfozează în grandilocvenţă şi megalomanie. Se pare că doar naivii vor fi optimişti în condiţiile date. În abordarea temelor grave ale situaţiei economice şi sociale a ţării, determinată – cum bine se ştie – într-o măsură considerabilă de ceea ce se petrece pe scena politică, se impune ca, înainte de a ne elibera de naivitate (tocmai pentru a ajunge în acest stadiu de „sănătate” publică), este nevoie să renunţăm la clişee, la mituri şi mitomanii. Ele ne sufocă, pur şi simplu, cu contribuţia nevrotică a multor televiziuni, iar strict necesara trezire la realitate – prin semnalele primite din lumea în care trăim – este primul şi decisivul pas, nu numai la nivel individual, ci şi al masei critice la nivelul întregii populaţii, spre conştientizarea situaţiei în care ne aflăm. Abia atunci vom putea vorbi despre „un nou început”. Nu imaginar (că la acest capitol suntem în fruntea unui clasament mondial specific), ci printr-o construcţie consonantă cu tot ceea ce semnifică ideea de contemporaneitate.