În ultimele zile ale lui martie, toate drumurile europene (înafara celui de la Londra) au dus la Roma. Liderii celor 27 de state membre ale UE au reușit să încheie cu bine întâlnirea lor festivă, la care au celebrat 60 de ani de la semnarea actului constitutiv al Europei Unite, Tratatul de la Roma. Pentru depășirea în glorie a momentului pe cât de gingaș, pe atât de necesar, s-a recurs la o formulă căreia Ion Creangă i-ar fi zis: „Cele bune să se-adune/Cele rele să se spele”. Uitat fie, măcar pentru moment, gestul englezilor de a-și scoate țara din UE, uitate fie, până una-alta și rezervele de ultimă oră ale Greciei și Poloniei de a semna documentul final. Până la urmă, aparențele au fost salvate, prin redactarea cu o adevărată prestidigitație politico-diplomatică, a unui text „prudent”, cum l-au numit ziariștii, adică unul care a mulțumit cât de cât pe toată lumea prezentă. Oricum, fiecare are de luat din el, ca din viață, ce-i frumos și ce-i convine. Cei mari, din „nucleul european” au băgat formula „ritmuri diferite” de integrare (și , implicit, dezvoltare), în timp ce partenerii mai mici se bucură (precum președintele României) că în text n-a intrat sintagma „Europa cu viteze diferite”. Totu-i bine când se termină cu bine, dar problemele rămân.

Uniunea Europeană, această aventură geopolitică pe cât de aparent utopică, pe atât de pragmatică precum s-a dovedit, cel puțin până acum, trece din nou (a câta oară?) printr-o mare criză, dar de data aceasta una existențială, căci însăși existența constructului european este pus acum sub semnul întrebării, cel puțin în actualul său proiect. Problemele Uniunii rămân mai departe la fel de acute, dar nici succesele nu sunt de minimalizat. Spunea președintele în exercițiu al Comisiei Europene, altfel cam năzbâtiosul politician luxemburghez Jean-Claude Juncker: „Am reușit să înzestrăm acest continent cu o pace care durează. Am reușit să dăm acestui continent o monedă unică. Am statornicit cea mai mare piață internă din lume. Am reușit printr-un efort enorm, al voinței popoarelor din Europa Centrală și de Est, să unim prin mijloace pașnice istoria și geografia europeană. Mare performanță!” – a exclamat triumfător demnitarul „la zi” nr.1 al Europei Unite.

Un viitor cu mai multe viteze?

Dar performanța e și nu prea e chiar atât de certă. Istoria și geografia continentului s-or fi unit cumva, dar prezentul și viitorul Europei Unite nu prea dau semne că ar avea de gând să evolueze unitar. „UE a fost o încercare de a îngheța istoria în pace și prosperitate. Dar prosperitatea a eșuat și acum în atenție e pacea” – observa malițios politologul american George Friedman. Afirmație exagerată, desigur, căci un război clasic, în Europa este tot mai greu de imaginat, oricât de rău ar evolua relațiile dintre Rusia și lumea euroatlantică (cât despre războiul „hibrid”, el probabil că e în curs, dar nu realizăm…). Fapt este că solidaritatea europeană este solicitată la cote tot mai alarmante. O arată, la modul cel mai zgomotos, însuși cel mai important document oficial al UE (de dinaintea declarației festive de la Roma), raportul aceluiași intempestiv și derutant președinte în exercițiu al Comisiei Europene, Juncker, care, în plin șoc post-Brexit, detonează parcă înadins o altă bombă (sau petardă) de parcă ar vrea să dinamiteze ce a mai rămas din solidaritatea europeană: „Europa cu mai multe viteze”. Isprava dezinvoltului înalt demnitar de la Bruxelles a făcut și face valuri mari. Mulți văd aici sfârșitul proiectului european în paradigma sa de până acum: integrarea nu va mai urma același curs triumfal, nu este regulă ca toată lumea să se dezvolte în același ritm sau în aceleași condiții, pe scurt, integrarea își va urma cursul după principiul „văzând și făcând”. Chiar dacă, așa cum amintea cineva, continent și continuitate sunt cuvinte cu aceeași rădăcină. E drept că membrii fondatori ai constructului european – Franța, Germania, Italia, țările din Benelux, au încercat să dezamorseze bomba/petardă (sau balonul de încercare?) Juncker, teoretizând că, de fapt, UE și predecesoarele ei au cam funcționat cam tot timpul pe mai multe viteze – zona euro, zona Schengen etc. Dezbaterea europeană în materie este însă abia la început și împotriva formulei cu diverse viteze se coagulează cel puțin două vârfuri de atac: unul care cere mai multă Europă socială, reprezentată de Grecia și alte state puternic îndatorate din „periferia sudică” a UE și un alt vector contraofensiv, mai coerent, de fapt chiar instituționalizat, al țărilor din Grupul de la Vișegrad (V4, adică Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria), state aflate și ele, cumva, în zona de „periferie răsăriteană” a UE. Vrem o Europă mai bună, nu mai multă Europă sau mai puțină Europă” – a replicat tăios premierul polonez Beata Szydlo, la ideile puse în circulație de J.C. Juncker. Și iată cum promotorii, la început timizi, ai conceptului de contradicții crescânde între Centru și Periferie în cadrul UE par să-și vadă, din păcate, confirmate estimările.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament