Bilanț 2017, perspective 2018
Un istoric american observa că, pentru multă lume, ultima jumătate de secol apare ca fiind cea mai interesantă din istoria omenirii. Interesantă neînsemnând neapărat și fastă. Dar o lume bogată în evenimente și schimbări, încărcată de probleme și sfidări, asaltată de întrebări și solicitată tot mai des să opteze între alternative. Universitarii francezi Bertrand Badie și Dominique Vidal, renumiți exegeți consacrați ai fenomenului internațional, și-au intitulat, de altfel, cea mai recentă carte a lor despre lumea „la zi” „În căutarea alternativelor. Starea lumii în 2017”.
Anul 2017 i-a pus în fierbere pe majoritatea observatorilor vieții politice din lumea dezvoltată, prin avalanșa de evenimente mai puțin previzibile prăvălită asupra lor: venirea la putere în SUA a lui Donald Trump și mai ales contextul deosebit al alegerii sale; creșterea influenței Frontului Național în Franța, contracarată de ascensiunea unui partid – Republica în marș și a unui om politic – Macron, la care nimeni nu se aștepta să vină; suita de crize politice și economice care include mai ales state emergente precum Venezuela sau Brazilia. Din enumerarea autorilor francezi lipsesc, după cum se poate vedea, Brexitul și în general marile probleme ale Europei din Catalonia pană în Ucraina, dar mai ales la nivelul viitorului Uniunii Europene, dar și problemele Orientului Mijlociu, zonei Asia-Pacific etc. Fapt este, constată autorii menționați, că „din ce în ce mai mult, sistemele și elitele de la putere sunt supuse discreditării sau chiar respingerii din partea cetățenilor pe care îi guvernează”. De aici, necesitatea imaginării de alternative la situație și posibilele evoluții cărora trebuie să li se aplice corective sau chiar traiectorii noi, pentru a nu deveni și mai preocupante. Căci „factorii de blocaj” devin tot mai influenți, și ei exprimă – între altele – triumful gândirii unice (care, multiplicată, este… „altele” decât cea comunistă de până mai ieri), conservatorismul claselor politice, avântul populismului (și practica ieșirii „în stradă” pentru „schimbare”), deprecierea marilor instituții multilaterale (începând cu ONU și componentele sistemului, continuând cu NATO și UE ș.a.m.d.), opoziția crescândă a lobby-urilor și multinaționalelor la reforme și, în sfârșit, desigur, căci altfel nu se putea: corupția.
Toate aceste sfidări, ca și altele, neamintite aici, au dus la apariția unor „prime experiențe fragile” de alternative (cum le numesc, mult prea eufemistic, autorii citați): „primăverile arabe”, politicile Chinei, experimentele din țări ale Americii Latine, apariția lui Trump, aventura Brexit, semnele de schimbare din Germania. Iar pe un plan mai larg, „neonaționalismul” – numit în fel și chip: nativism, suveranism, indigenism, identitarism etc., etc. – care se întâlnește din Nordul dezvoltat (începând cu SUA) și până în Sudul fost „lumea a treia” (pentru că nu mai este solidar). Asistăm însă, în continuare, și la ascensiunea dreptei radicale populiste în Europa, ba chiar la fenomene de „maree populistă” (precum alegerile din SUA și Franța).
Într-o asemenea sinergie politică mondială de-a dreptul derutantă, care ar putea fi alternativele rezonabile? O nouă social-democrație/stânga radicală/populism de stânga? Altermondialismul? Suveranismul? Trebuie constatat că, până acum cel puțin, toate tentativele de a da consistență unor asemenea tipuri de alternativă au eșuat, întrucât s-au dovedit fie utopice, fie fără priză la electorat.
Iar în tot acest timp, atmosfera internațională s-a isterizat, deteriorat, tensionat. Că războiul rece de fapt nici nu s-a terminat sau că altul a reizbucnit puțin contează, e o problemă pe care o pot dezbate pe îndelete și istoricii viitorului; cert este că între marile și foarte marile puteri relațiile se încordează tot mai serios, cursa înarmărilor s-a relansat vertiginos și se întețește, alianțele din jurul „marilor parteneri” sunt tot mai implicate în confruntare și tot mai solicitate la cheltuieli de înarmare, propaganda ostilă de altădată – numită acum tot mai sofisticat, de la război psihologic la soft power – devine parte integrantă a războiului multidisciplinar care începe să devină prezența familiară a peisajului internațional al momentului. Este drept că pericolul nuclear, al distrugerii mutuale reciproc asigurate nu mai este (deocamdată?) principala amenințare la adresa omenirii, dar dacă nu putem vorbi de un război mondial hibrid (altă găselniță a strategilor și politologilor începutului de secol XXI), de o pace hibridă mondială s-ar putea vorbi cât se poate de îndreptățit.
Unii autori politici ai zilei văd actuala stare de fapt internațională cum nu se poate mai sumbru. De pildă, Nicolas Tenzer, în publicația „The Conversation”: „De la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, cu toate riscurile războiului rece, lumea nu a apărut niciodată atât de amenințată în pacea și în valorile de drept și în libertatea sa”. Spre exemplificare, urmează o proiecție de viitor terifiant din care nu lipsesc: atacarea unei țări baltice de către Rusia și testarea SUA dacă vor aplica art. 5 („toți pentru unul…” etc.) din Carta NATO, măcel generalizat în Orientul Mijlociu și nordul Africii din Tunisia până în Yemen, acțiuni militare expansioniste ale Chinei în Asia de est și de sud etc. O viziune de coșmar, peste care cade grea, ca o lespede de mormânt, zicerea: „Anul 2017 a început cu o ordine mondială dominată de Rusia. Căci se pare că de fapt Moscova a dictat ordinea de zi a relațiilor internaționale în tot anul 2016”. Iar situația a continuat, în opinia unor comentatori americani și vest europeni și în 2017, care susțin amestecul și influența Moscovei în alegerile din SUA, Marea Britanie, Franța, Germania etc., etc. O formă de război psihologic pe cât de isteroid, pe atât de neconvingător, cel puțin până în momentul, care întârzie să vină, al producerii de probe în susținerea spuselor. În același timp, nici Moscova nu rămâne datoare în acest „război al nervilor” purtat (și) în mass-media, printr-o prestație remarcabil de activă a unor organe de presă de tipul Sputnik și Russia Today, ce difuzează știri în limbi de mare circulație internațională (și nu numai).
Dincolo însă de comentariile care plătesc tribut noului război ideologic ruso-american, bilanțurile anuale ale comentatorilor vieții internaționale concură la schițarea unui tablou mai realist al lumii din pragul anului 2018. Este, de pildă, larg împărtășită aprecierea că relațiile ruso-americane vor capta atenția generală asupra lor în următoarea perioadă, chiar dacă ele nu mai sunt singurele coloane structurante pentru arhitectura de securitate mondială, ca în timpul războiului rece, căci între timp au mai apărut ca protagoniști și China, India etc.
O altă problemă, de o longevitate remarcabilă în lumea postbelică este eventualitatea unei confruntări militare directe ruso-americane, care a constituit un punct de întrebare de maximă acuitate în timpul războiului rece și care revine, tot mai insistent de la o vreme, nu numai în evaluările și proiecțiile politologilor, ci și în convorbirile oficiale la cel mai înalt nivel între liderii Alianței Nord-Atlantice. Iar finalitatea acestor discuții nu este în primul rând o apreciere pentru istorie, ci o decizie politică (și…financiară, vorba personajului lui Caragiale) în ce privește efortul militar și bugetar al statelor membre ale comunității euroatlantice, efort pe care președintele Trump îl dorește sensibil potențat. Într-o sintetizare recentă a stadiului actual al acestei dezbateri devenită aproape canonică, analistul american Doug Bandow scria în „The National Interest”: Guvernele europene speră că SUA le-ar acorda ajutor militar dacă s-ar ajunge la un conflict cu Rusia, chiar dacă o astfel de confruntare este puțin probabilă, scrie în articolul său Doug Bandow de la Cato Institute, fost asistent special al președintelui Ronald Reagan. Europa pare să fie mai puțin preocupată de un posibil atac al Rusiei asupra sa decât este Washingtonul. În timp ce Statele Unite trimit trupe prin rotație în zone europene aflate în apropiere de granița cu Federația Rusă, guvernele din statele UE nu-și dau prea mult silința pentru a se pregăti pentru un potențial conflict cu Moscova, constată analistul. Bandow mai afirmă că, în Europa, Rusia nu este percepută drept o amenințare serioasă. „Sunt puțini, dacă nu chiar deloc, cei care-și imaginează că legiuni ruse vor trece prin Europa spre Atlantic. Și guvernele europene, indiferent dacă se îngrijorează sau nu, cred că Washingtonul le va apăra?”, scrie el. Este adevărat că Donald Trump cere insistent ca statele membre ale NATO să investească pentru apărare 2 la sută din PIB, dar nu toți aliații europeni se grăbesc să o facă. Europenii și-ar putea extinde forțele dacă ar considera că există o justificare în materie de securitate pentru a face acest lucru, insistă Bandow. Dar ei nu vor înceta să ceară un angajament militar mai mare din partea Statelor Unite. Numai că, adaugă el, oficialii americani ar putea să nu mai plătească.
Oricum, în 2017 Donald Trump a fost Omul Anului, chiar dacă publicațiile consacrate americane care fac asemenea desemnări l-au trecut pe locul al doilea ori au susținut că de fapt însuși președintele s-a recuzat din competiție. Noul șef al Casei Albe a fost personalitatea mondială cel mai mult – și cel mai greu – urmărită, iar politicile și acțiunile sale imprevizibile i-au deconcertat sau chiar contrariat și pe aliați și challengeri, nu doar pe adversari. Dar oricât de greu le-ar fi să-i definească doctrina politică, analiștii se întâlnesc în aprecierea că noul lider al Statelor Unite are ca prioritate absolută interesele țării sale („America First”), pe care le promovează predilect după reguli și practici care trimit mai degrabă la lumea afacerilor decât la politică și diplomație.
Spectaculoasă a fost, în anul care trece, reevaluarea angajamentelor și responsabilităților, stipulate și asumate prin acorduri internaționale, de către Statele Unite: retragerea din Acordul de la Paris asupra climei, din UNESCO și din Parteneriatul Transpacific, decizia de renegociere a acordului nuclear cu Iranul și a acordului nord-american (NAFTA), critica de „birocrație” și „proasta gestiune” formulată la adresa ONU (organizație care trebuie reformată), calificarea NATO drept alianță „anacronică” și denunțarea UE drept „protecționistă”, întrucât, ca și Organizația Mondială a Comerțului (IMC) dezavantajează, prin politicile și reglementările lor, interesele Statelor Unite.
Bilanțul primului an al Administrației Trump este, și el, dificil de întocmit, iar publicația „Atlantico”, atunci când se încumetă să sintetizeze, dă titlul „Între victorii strălucite și reculuri severe” (în politica internă). În sfârșit, după cum remarcă diverși comentatori occidentali, la peste un an de la alegerea ca președinte și aproape un an de la instalarea în funcția supremă, Donald Trump rămâne încă o enigmă ca strategie politică.
Ca imagine generală, lumea de azi se arată mai încărcată de probleme, crize, impasuri, riscuri decât în tot sfertul de secol care a trecut de la căderea și discreditarea comunismului ca sistem mondial. Prin dezintegrarea acelui Imperiu al Răului (cum l-a numit președintele Reagan), s-a crezut că vom intra brusc în cea mai bună dintre lumi, una în care lupul se va înfrăți cu mielul. A fost, însă, în mare parte, o iluzie, ca să nu spunem mistificare, căci contradicțiile și adversitățile perene (îndeosebi între marile puteri) au rămas aceleași, chiar dacă, poate, oarecum altfel reformulate. „De la căderea Zidului Berlinului a trecut peste un sfert de secol, dar noi continuăm să ne identificăm cu o ordine perimată”, constată politologul francez citat la început, Bertrand Badie. Noua ordine (sau dezordine), cea care începe să se întrezărească, apreciază același, va aduce ca prim actor al jocului mondial „intersocialitatea” în locul actualei „internaționalități”. Termeni care, deși par încă barbarisme, vor deveni noțiuni uzuale când fenomenele pe care le desemnează și dinamica lor vor fi oricui evidente. Emergența socialului și a tot mai mulți, mai diverși și mai vizibili actori non-statali pe arena mondială devine o realitate tot mai evidentă căci, de pildă, observa B. Badie, „umilința, frustrarea și furia devin pasiuni sociale de neocolit ale vieții internaționale”. Drept care, constată el, lumea de azi „evoluează mult mai mult în ritmul furiei societăților decât în ritmul diplomației monștrilor reci ai statelor”. Și lumea abundă în cohorte tot mai numeroase și mai diverse de actori non-statali precum (chiar!) „stat islamic”, revoluții colorate, primăveri arabe, ONG-uri de tot felul, indignați, revoltați, „tineri frumoși și liberi” etc., etc.
Este această tendință de resurgență a socialului la scară socială mondială poate și o replică la abandonarea de către mai marii lumii a multilateralismului de până mai ieri (cât a fost el) cu lumea a treia, Actul final de la Helsinki, nealiniați, neutralitate pozitivă, principiile relațiilor dintre state (egalitate, neamestec etc.), o nouă ordine, legalitate internațională etc. Toate aceste noțiuni , atât de proclamate și de solemn vehiculate în timpul războiului rece sună astăzi parcă anacronic, depășit, dacă nu chiar ridicol. Azi sună foarte trendy cuvinte-valiză (cum zice francezul, adică în care încape cam orice fel de înțeles) de tipul corect politic, limbă de lemn, populism, pragmatism, soft power, drept la ingerința umanitară, tribunal internațional etc.
Și dacă elitele politice, economice, ale business-ului par a ignora frustrările, nemulțumirile, dar și protestele ce răbufnesc (deocamdată?) sporadic față de paradigmele în care se mișcă lumea de azi, societățile devin tot mai sensibile și mai active în denunțarea acestui curs. Nu întâmplător, mai anii trecuți, Omul Anului a fost desemnat, de către o revistă americană, Protestatarul, Revoltatul.
