Bilanț 2017, perspective 2018

Un istoric american observa că, pentru multă lume, ultima jumătate de secol apare ca fiind cea mai interesantă din istoria omenirii. Interesantă neînsemnând neapărat și fastă. Dar o lume bogată în evenimente și schimbări, încărcată de probleme și sfidări, asaltată de întrebări și solicitată tot mai des să opteze între alternative. Universitarii francezi Bertrand Badie și Dominique Vidal, renumiți exegeți consacrați ai fenomenului internațional, și-au intitulat, de altfel, cea mai recentă carte a lor despre lumea „la zi” „În căutarea alternativelor. Starea lumii în 2017”.
Anul 2017 i-a pus în fierbere pe majoritatea observatorilor vieții politice din lumea dezvoltată, prin avalanșa de evenimente mai puțin previzibile prăvălită asupra lor: venirea la putere în SUA a lui Donald Trump și mai ales contextul deosebit al alegerii sale; creșterea influenței Frontului Național în Franța, contracarată de ascensiunea unui partid – Republica în marș și a unui om politic – Macron, la care nimeni nu se aștepta să vină; suita de crize politice și economice care include mai ales state emergente precum Venezuela sau Brazilia. Din enumerarea autorilor francezi lipsesc, după cum se poate vedea, Brexitul și în general marile probleme ale Europei din Catalonia pană în Ucraina, dar mai ales la nivelul viitorului Uniunii Europene, dar și problemele Orientului Mijlociu, zonei Asia-Pacific etc. Fapt este, constată autorii menționați, că „din ce în ce mai mult, sistemele și elitele de la putere sunt supuse discreditării sau chiar respingerii din partea cetățenilor pe care îi guvernează”. De aici, necesitatea imaginării de alternative la situație și posibilele evoluții cărora trebuie să li se aplice corective sau chiar traiectorii noi, pentru a nu deveni și mai preocupante. Căci „factorii de blocaj” devin tot mai influenți, și ei exprimă – între altele – triumful gândirii unice (care, multiplicată, este… „altele” decât cea comunistă de până mai ieri), conservatorismul claselor politice, avântul populismului (și practica ieșirii „în stradă” pentru „schimbare”), deprecierea marilor instituții multilaterale (începând cu ONU și componentele sistemului, continuând cu NATO și UE ș.a.m.d.), opoziția crescândă a lobby-urilor și multinaționalelor la reforme și, în sfârșit, desigur, căci altfel nu se putea: corupția.
Toate aceste sfidări, ca și altele, neamintite aici, au dus la apariția unor „prime experiențe fragile” de alternative (cum le numesc, mult prea eufemistic, autorii citați): „primăverile arabe”, politicile Chinei, experimentele din țări ale Americii Latine, apariția lui Trump, aventura Brexit, semnele de schimbare din Germania. Iar pe un plan mai larg, „neonaționalismul” – numit în fel și chip: nativism, suveranism, indigenism, identitarism etc., etc. – care se întâlnește din Nordul dezvoltat (începând cu SUA) și până în Sudul fost „lumea a treia” (pentru că nu mai este solidar). Asistăm însă, în continuare, și la ascensiunea dreptei radicale populiste în Europa, ba chiar la fenomene de „maree populistă” (precum alegerile din SUA și Franța).

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament