Economistul: Fractura din Zona Euro: morala pentru România

DANIEL DĂIANU

Ca în criza din Asia (anii 1997-1999), a fost subestimată îndatorarea privată, considerându-se că vor avea loc corecții fără necazuri. A operat și clișeul că dezechilibrele din interiorul Zonei Euro nu contează, că relevante ar fi numai finanțele publice.

Când vorbim despre criza Zonei Euro apar expresii adiacente: criza datoriilor suverane, criza Uniunii Monetare (UM), criza de competitivitate, criza de încredere, criza sistemului bancar etc. Între acestea, „criza datoriilor suverane” umbrește design-ul precar al Zonei Euro și supraîndatorarea excesivă a sectorului privat. Dar nu asupra semanticii stărui. Merită să examinăm mai atent un fenomen cheie în înțelegerea tensiunilor din Zona Euro; mă refer la fractura economică, de competitivitate, între statele membre. Sunt țări care au avut surplusuri și sunt altele care au înregistrat deficite de cont curent în mod constant (de notat că Italia avea cont curent echilibrat înainte de adoptarea euro); țările cu deficite de cont curent sunt mai puțin dezvoltate, ceea ce conformă tezelor de manual tradiționale privind mișcarea capitalului spre economii emergente, presupuse a oferi oportunități de plasament mai atractive; deficitele de cont curent au crescut după introducerea monedei unice, când au dispărut cursul de schimb și politica monetară, ca instrumente de corecție a dezechilibrelor.

Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda, Italia, ca „grup sudic”, au înregistrat deficite de cont curent în deceniul trecut. În aceeași perioadă, Germania, mai ales, Austria, Olanda, Finlanda, Belgia („grupul nordic”) au avut surplusuri comerciale. Discrepanțele de competitivitate între cele două grupuri de țări s-au adâncit; ele sunt reflectate de dinamici diferite ale costului unitar cu forța de muncă (ULC/unit labor cost). După unele estimări, față de 1999 (ca an de bază), ULC a crescut în medie cu cca. 35% în „grupul sudic” și cu cca. 12% în „grupul nordic”1. Date OCDE arată pentru Germania o progresie de numai 4% în aceeași perioadă, ceea ce explică forța competitivă a acestei economii2. Salariile nominale per capita au evoluat în același ton în intervalul amintit: pentru „grupul sudic” au crescut în medie cu peste 45%, față de cca. 25% la „grupul nordic”. Pentru țările sudice, aceste evoluții s-au reflectat într-o cerere agregată ce a depășit oferta națională și a cauzat deficite externe; deficitele au fost finanțate de intrări de capital, de îndatorare – fie a sectorului public, în principal, ca în Grecia, fie preponderent a sectorului privat, ca în Irlanda și Spania.

Criza Zonei Euro este o lecție dureroasă pentru toți, dincolo de implicațiile crizei financiare în lumea industrializată. Când euro a fost introdus, a primat politicul în dauna economicului, iar acesta din urmă se răzbună acum.

[...]

Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.