Economistul - Editorial: Germanii, un popor de nemţi, OCTAVIAN-DRAGOMIR JORA

În româneşte, cuvântul „neamţ”, plus derivatele, denumeşte maximul pe care genomul uman civilizat (prin cultura muncii) îl poate atinge. Coabitând pe muchia internă a arcului carpatic cu spiţe de germanitate, „ai noştri” au prins la ei ceva. Parafrazându-l pe mingicarul indigen, p(r)ost-modern, cu şcoala vieţii făcută prin recreaţii, fugărind sfere joase, zisa ar suna aşa: „frate-miu, şi ăştia au tot două mâini, două picioare, doar că parcă şi-ar… munci mai mult victoria”. Dacă la „noi” munca aproapelui este botezată uneori „concurenţă neloială”, de retuşat prin luarea (vieţii) caprei vecinului (neamţ?), la alde „ei” munca pare aversul (bun al) unei fatalităţi: disciplina. Al cărei revers avea să fie, însă, de atâtea ori, războiul. Spun fatalitate, pentru că n-aş şti de unde vine disciplina germană: determinismul genelor sau al mediului dau puţin seamă despre vâna unui popor. Dar disciplina e acolo. La Kant, părintele ordinii interne „private” a raţiunii, la Weber, părintele ordinii „publice” a birocraţiei nobile. (Ori la infamul ce a plimbat o naţiune debusolată, dar docilă, printr-o natură moartă deghizată în spaţiu vital.)

Nenumindu-l, profesorul Paul Krugman îl invocă pe Hitler într-o analiză în care bate şaua istoriei ca să priceapă… cei ce ar vorbi prea cu ochelari de cal despre austeritate, austeritate, austeritate. Austeritatea, spune Krugman, a adus, în proaspăta şi pleoştita republică germană postbelică, sinistrul celui „de-al treilea Reich”. Obsesiile pentru bugete echilibrate şi etalon aur ale cancelarului Heinrich Brüning, în exerciţiu între 1930 şi 1932, anii Marii Crize a secolului trecut (într-o ţară în care era încă vie amintirea tragicomicei hiperinflaţii din anii 1920), ar fi fost vinovate de deteriorarea sentimentului social şi pentru coruperea ulterioară facilă a naţiunii cu ideile „mântuitoare” ale nazismului. Precum orice keynesian respectabil, celebrul „nobelizat” are o alergie anistorică la guvernele care în recesiuni nu cheltuiesc îndeajuns şi tânjesc la inflaţii mici; cel german actual ar fi cu atât mai iresponsabil modelând o disciplină (şi bugetară, şi monetară) paneuropeană (şi internă, şi externă) ce prinde periferiile cu necaz ale UE (PIIGS&Co.) în capcana cererii agregate slabe ubicue: nici consum intern, nici export.

Multă muncă de lămurire trebuie ca să întorci un keynesian de la ale lui, mai ales când pseudo-evidenţa empirică ar părea să îi dea dreptate. În Germania, pare-se că ideile Lordului nu au avut aşa trecere, generaţii întregi de germani ţinând minte oripilaţi politica rudimentară de „quantitative easing”, ce ajungea, în decembrie 1923, la o emisiune de jumătate de triliard (1021, în accepţie europeană) de mărci, un detaliu pe care profesorul Krugman îl consideră irelevant astăzi. (Poate că la fel cum în Republica de la Weimar era judecat de la o zi la alta.) Fapt e că în Germania „de vest” imediat postbelică, reconstrucţia s-a făcut anti-keynesian (în timp ce în perimetrul oriental, excizat de sovietici, ea se realiza anti-economic). Cele două spaţii au dat poate singurul experiment de laborator economic din istorie: cu ceteris paribus demo-socio-cultural, s-a variat detaliul politico-instituţional. „Miracolul” vestic a ţinut atât cât spiritul reformelor liberale (înainte de a fi „sociale”) ale lui Ludwig Erhard (inspirat de un Wilhelm Röpke) au predominat. Apoi, RFG a devenit doar un alt stat asistenţial… disciplinat.

Pe 3 octombrie 1990, Germania se reîntregea. Şi organic, dar şi costisitor. Statul asistenţial vest-german (solid prin ingredientul lui uman, vulnerabil prin înclinaţii „sociale”) îl îngloba pe cel socialist, rătăcit. De fapt, unirea era rătăcită faţă de spiritul erhardian. O bucată de naţie cu disciplina muncii, dar ticsită de sindicalism, stipendii şi servituţi asupra capitalului, întindea mâna unui rest la fel de harnic, dar şi de coruptibil populist. „Europa comună, dar neunită” a binecuvântat şi ea complice reîntregirea: contra topirii supărător de stabilei Deutsche Mark în noul euro. Ba a acceptat şi universalizarea subtilă a standardelor sociale ale „aristocraţiei proletare” germane, de-competitivizând periferiile potenţiale ale UE, mai puţin disciplinate, dar şi mai puţin mofturoase. Germania unită mai are de plătit propriile facturi, înainte de a le plăti pe ale Europei. Austeritatea de rit german e utilă unei UE prea „sociale” (prin deficite şi datorii publice şi sponsorizând mania îndatorării private). Nu e şi îndeajuns. Deşi batjocorit în lagărele ororii, UE trebuie să regăsească adevărul hegelianului: „Arbeit macht frei”.