Economistul: Graalul euroscepticilor, sau cum să faci ouă la loc dintr-o omletă

ALEXANDRU GEORGESCU

O sută de lire... măcar atât să valoreze ideile din acest editorial. Lordul Wolfson are de unde să dea, doar este șef la NEXT, un mare retailer britanic, și mai are banii familiei, că doar n-o fi lord degeaba. Este, de asemenea, un mare susținător al cauzelor conservatoare în Marea Britanie, unde conservatorism este echivalent cu euroscepticism. Ca răspuns la plânsul după „drobul de sare” care se petrece la nivelul Uniunii Europene, lordul Wolfon s-a hotărât să instituie al doilea cel mai mare premiu pentru cercetare economică după premiul Nobel – un sfert de milion de lire pentru echipa care va elabora un plan viabil pentru ca Grecia să iasă din Uniunea Europeană fără să provoace o „fukushima” economică.

Ca o mică insultă la adresa profesiei, a declarat că oricine poate să depună un proiect... dacă am vorbi despre o noutate în domeniul chirurgical, nu l-am invita pe bărbier să-și dea cu părerea, oricât de aproape ar fi înrudit. În fine, și-a pus banii la bătaie să scape UE de o ancoră la gât. Problema este că nimeni nu va lua banii aceia. Țintesc către o sută de lire sau mai puțin pentru că, în cazul în care se va ajunge la ieșirea unei țări din zona euro, va fi un proces atât de dureros, încât îl vor ține minte și politicienii, și electoratul, și creditorii. Mai mult, toate avantajele care decurg din moneda unică se vor reversa, iar grecii vor avea noroc dacă vor fi măcar pe jumătate la fel de puternici cum erau înainte de adoptarea euro. Și este aproape garantat că nu se vor simți singuri.

Esența problemei. Țările din sudul Europei au o problemă de creștere economică – prețurile și salariile lor sunt prea mari relativ la cele ale Germaniei, ceea ce înseamnă că nu sunt foarte competitive, concomitent cu a nu fi foarte productive. Această disfuncție a fost mascată și amplificată de ușurimea cu care se puteau împrumuta de pe piețele internaționale, beneficiind de ratinguri și garanții implicite. Ca să fie sustenabilă situația, trebuie ca dobânda la care te finanțezi și te refinanțezi să fie depășită de creșterea economică. Un moment de neîncredere duce la un cerc vicios al creșterii dobânzilor și înrăutățirii perspectivelor țărilor respective. În principal, revenirea pe un făgaș de creștere s-ar face prin scăderea prețurilor, inclusiv cu munca, un proces laborios și foarte periculos politic. Cel mai simplu este să devalorizezi moneda națională, procedeu care acționează ca o taxă ascunsă asupra averii cetățenilor. Imoral, da... destul de complicat încât să nu fie demonstrații în masă, tot da. De aceea se discută despre revenirea la monedele naționale.

Nu este, însă, atât de simplu. Datoriile Greciei sunt în euro, la fel ca și datoriile cetățenilor greci. Introducerea monedei noi s-ar face prin recalcularea prețurilor și contractelor de toate felurile în noua monedă, care și-ar pierde rapid din valoare pentru că așa funcționează o devalorizare. Schimbi totul, inclusiv economiile oamenilor, la paritate de o drahmă pentru un euro. A doua zi, însă, cele zece mii de drahme ale tale vor valora numai opt mii de euro, în timp ce valoarea creditului tău la banca germană a rămas aceeași, ba chiar a crescut în termeni reali. Grecul, dacă nu se duce să dea foc guvernului, se gândește că ar fi fost bine ca banii să rămână sub formă de euro, preferabil într-un cont elvețian la momentul conversiei. Deja gândesc în astfel de termeni și sute de miliarde de euro au ieșit din Grecia, exacerbând problema.

Ce poți să faci în acest caz? Institui „rații” valutare, limite de transferuri internaționale, închizi granițele, naționalizezi băncile și le recapitalizezi cu tiparnița, verifici șosete și serviete la oricine ar încerca să plece etc. Argentina a încercat deja acest procedeu, și rezultatul a fost și mai multă panică cu cât guvernul aplica mai multă presiune de control. În tot acest timp, italienii și spaniolii iau aminte la greci și își dau seama că ei ar putea fi următorii. Brusc, un euro „italian” a încetat să mai valoreze cât unul „german” și începe zborul de capital și de acolo, într-o reacție în lanț care va garanta destrămarea zonei euro.

Până acum, am presupus că grecii vor încerca măcar să plătească – dacă le spun adio băncilor străine, există șansa ca ele să nu aibă destul capital încât să acopere pierderile din datoriile suverane. În vremurile bune, mai ales, „overleveragingul” era norma dacă voiai să ții pasul cu alte bănci la profitabilitate. Acum, este suficientă o volatilitate de câteva procente pentru ca băncile să intre pe roșu. Însuși faptul că se exprimă astfel de idei ar putea fi suficient încât să se asigure piețele că ele se vor adeveri.

Concluzie. Graba cu care s-a adoptat euro și lipsa de convergență structurală ar fi trebuit să fie semnale de alarmă de la bun început. Focusul pe atunci era să fie înfrânt dolarul ca prestigiu și răspândire, nu să se asigure că noua monedă servește interesele pe termen lung ale celor care o adoptă. Aici, nu pot fi de acord cu lordul Wolfson – nu dezintegrarea este soluția, ci mai multă integrare, până la o uniune fiscală, așa cum ar fi trebuit să se facă de la început pentru ca zona euro să nu genereze asemenea distorsiuni. Așa, s-a făcut un compromis între federaliști și naționaliști, care nu a servit interesele nici uneia dintre părți.

Simpla sugestie, cu greutatea oferită de sfertul de milion de lire, că este posibilă o conversie monetară nedureroasă, nu face decât să distragă de la discuțiile despre cum ar putea fi optimizată zona euro pentru a se evita astfel de situații. La fel ca o căsătorie, dificultatea disoluției face parte din contract, altfel angajamentele luate nu ar avea nicio credibilitate. Poate că Grecia nu mai poate fi salvată, însă regresul proiectului european nu ar trebui să se califice ca opțiune politică, în special venind din partea unei țări care a stat la marginea procesului de integrare.

O sută de lire, vă rog...