Economistul: Grecia şi Democraţia3

OCTAVIAN-DRAGOMIR JORA

Profesorul Thomas Sowell avea dreptate: «Prima lege a economiei este raritatea, iar prima lege a politicii este să desconsidere prima lege a economiei.

Profesorul Thomas Sowell avea dreptate: „Prima lege a economiei este raritatea, iar prima lege a politicii este să desconsidere prima lege a economiei”. Acesta ar putea să fie dictonul ce-l deosebeşte pe „înţelegătorul economic” de „(b)analistul economic”.

Înţelegătorul ştie ce nu poate face omul pe lumea asta: infinită şi, totuşi, ticsită de „rarităţi”; păienjeniş de egolatrii… relaţionale; minunat de concretă, însă urâţită de oftică în oglinda ficţiunilor ideale, dar ireale. Înţelegătorul e neatractiv socialmente. (B)analistul, dimpotrivă, simte că poate mai mult să dea Cetăţii: consum şi investiţii dintr-aceeaşi centimă… neeconomisită, ba şi luată cu împrumut de la… nimeni; redistribuţie, pe post de stimul productiv; egalitate, în loc de libertate. Sfidarea rarităţii e ceva banal pentru el. (B)analistul oferă, grafic, suveniruri (iluziile trecutului boom), la schimb cu servituţi (concrete pierderi prezente).

Democraţia elenă a fost antrenată decenii întregi în logica celui de-al doilea personaj intelectual. Etica nicomahică emersă din clasicismul Eladei a fost substituită de cel mai barbar hedonism reîncălzit postmodernist. S-a trăit peste mijloace, într-un dezgust structural faţă de raţionalizarea „realităţii rarităţii”. S-a minţit pentru a se pătrunde la mese şi mai bogate, unde se practică aceleaşi ritualuri. Căci democraţiile europene sunt, toate, fiice bune ale statului asistenţial. Momită de politicieni cum că raritatea este doar un accident istoric, la îndreptarea căruia se lucrează, naţiunea elenă era chemată ipocrit să aleagă dacă acceptă corecţia şi miluirea salvatoare europeană. Grecii nu vor austeritate; ar vota huzur perpetuu prin referendumuri, chiar dacă rezultatul e anulat de realitate. Complici, liderii lor le-ar mai umple o dată mesele. Indiferent de cine plăteşte nota, ei ţin bacşişul.

Democraţia elenă este, la rândul ei, piesă într-o democraţie mai mare: în agora Europei unite. Aici, Grecia este, laolaltă cu vigilenţii ei reprimaţi şi naivii ei exaltaţi, dar mai ales prin administratorii ei politici, calul troian al conclavului. A pătruns în pristolul european deghizat în armăsar pursânge, deşi sub pielea peticită de calcule „rotunjite” ale indicatorilor de tip Maastricht se ascundea un Pegas cu aripi de bibilică. A consumat pofticioasă din pristolul de capital al Uniunii, metabolizând pseudo-investiţii şi cvasi-pomeni, lăsând în urmă creditori nechezând a pagubă, denominabilă în moneda unică. Finalmente, Europa a găsit un artificiu la fel de aritmetic ca existenţa statistică a guvernelor elene: a radiat jumătate din datoria faţă de băncile europene a calului troian grec, fiindcă dinamica furajelor monetare moderne le va ajuta să-şi reumple hambarul... La fel de alegoric cum au girat risipa.

Democraţia europeană, mai departe, participă la structurile de guvernanţă globală, fiinţând, finalmente, în variate forme derivate de public choice… orwellian. Eminenţele satului global, din numitul G20, au cerut fermei europene să rezolve problema elenă. Dincolo de problemele pe care marea finanţă europeană nu îşi permite să le aibă, ea are darul otrăvit de a alimenta un efect de domino planetar dacă dă semne de şubrezeală, una pe care elita democraţiei democraţiilor… democraţiilor lumii nu o poate tolera. Trebuie găsite scheme şi bani. Pentru primele se activează (b)analiştii economici, pentru care nimic nu e suficient de rar cât să nu fie dat cui trebuie. În atari momente, recursul la democraţia de ordinul unu (vezi fantomaticul referendum elen) nu e oportun. Eu aş zice că, oricum, ar fi inutil. Am substitui doar dictatul cinic al guvernărilor cu pseudo-legitimitarea voinţei naive a vulgului.