Greutatea economiei pe gheața politicii. Memento: cum au căzut patru guverne postdecembriste

Economistul nr. 5 (serie nouă), 13 Februarie 2012

      TEODOR BRATEȘ

      În privința cauzelor căderii ultimului Guvern Boc nu mai există loc de controverse, întrucât cel care l-a condus (oare, Domnia sa, chiar l-a condus?) a declarat că a luat decizia de a-și depune mandatul pentru „a detensiona” situația din țară. Așadar, tensiunile, în special cele din stradă, se află la „originea” crizei guvernamentale, izbucnită la începutul acestei luni. Nu este ceva neobișnuit în istoria politică națională; încă din secolul al XIX-lea, multe guverne au căzut asemenea popicelor în urma unor manifestații populare de protest. Nu le vom trece pe toate în revistă, ci ne vom referi exclusiv la perioada postdecembristă.      

      ÎNAINTE DE TOATE, FAPTELE (I). La 26 septembrie 1991, la ora 12.30, fostul meu coleg de la Radioteleviziune, Alexandru Mironov, devenit între timp purtător de cuvânt al președintelui României, a anunțat de la balconul Palatului Victoria în fața a mii de mineri: „Guvernul și-a dat demisia; demisia a fost acceptată. Nu la presiunea străzii, ci pentru că a dovedit că nu poate guverna într-o situație dificilă”. La urmat la cuvânt, din același balcon, liderul minerilor, Miron Cozma, care a confirmat „demisia Guvernului” și a cerut ortacilor să se regrupeze pentru a reveni în Valea Jiului, întrucât „au fost rezolvate toate revendicările”. Cea mai mare parte a minerilor a huiduit, exprimându-și hotărârea de a nu părăsi Capitala până „nu va fi dat jos și Ion Iliescu”. Am avut prilejul, în aceeași zi, în jurul orei 17, să asist la scene incredibile în rotonda Adunării Deputaților (Palatul de pe Dealul Mitropoliei). Deputatul Ion Rațiu i-a îndemnat pe mineri să plece spre Palatul Cotroceni întrucât parlamentarii nu puteau să-l înlăture legal pe șeful statului. Un alt deputat, președintele PSDR, Sergiu Cunescu, a cerut ca toți foștii membri PCR să-și dea demisia. La rândul său, Ioan Alexandru, cu un crucifix în mână, a binecuvântat grupurile de mineri, spunându-le „de-acum avem o țară unită creștină; fără violență!”. Seara, minerii au încercat să pătrundă în sediul Televiziunii, dar au fost respinși cu petarde fumigene și gaze lacrimogene. În dimineața zilei următoare, grupurile de mineri s-au îndreptat spre Palatul Cotroceni scandând: „La palat, la palat, să-l dăm jos pe emanat”. A fost imposibil să intru în incinta Palatului, deși am arătat insistent legitimația de ziarist. A doua zi, am primit un telefon de la Alexandru Mironov care m-a întrebat cum s-ar putea proceda pentru a contracara impresia generală potrivit căreia Ion Iliescu s-ar fi aflat la originea „debarcării Guvernului Roman”. I-am sugerat ca – în cazul în care discuțiile cu Ion Iliescu s-au înregistrat pe film – să fie difuzată pelicula, imediat, pe postul de televiziune, întrucât putea constitui cea mai bună dovadă a pozițiilor exprimate de „cele două părți”. Sugestia a fost acceptată, dar din desfășurarea negocierilor a rezultat că Ion Iliescu cedase în fața multor revendicări ale minerilor, revendicări cu un pronunțat caracter antireformator. De altfel, însuși faptul că fusese semnat un „comunicat comun Iliescu-Cosma” era de natură a pune sub semnul întrebării valabilitatea aserțiunilor oficiale privind poziția intrasingentă a șefului statului.

      Un alt moment pentru care pot să depun mărturie este cel de la Teatrul Național unde se desfășurau lucrările Congresului PNȚCD. Minerii au fost primiți cu aplauze și urale, cu scandările „Jos, Iliescu!”, „Unitate!”. Au fost scene concludente de „reconciliere” cu autorii „fărădelegilor” din 14-15 iunie 1990.

      După tratative îndelungate, la Palatul Cotroceni, abia la 16 octombrie 1991, primul ministru desemnat, Theodor Stolojan, a prezentat echipa guvernamentală și programul Executivului în care, alături de angajamentele referitoare la organizarea de alegeri libere și corecte, se promitea „continuarea cu hotărâre a reformei”. Acestea au fost datele principale (confirmate și documentar) ale primei acțiuni de stradă postdecembriste care a dus la înlăturarea unui guvern legal și legitim.

      ADDENDA (I). Firește, nu este posibil, în însemnările de față, să se recurgă la o analiză exhaustivă a cauzelor care au determinat controversata demisie a Guvernului condus de Petre Roman. Spun „controversată” deoarece fostul premier, ca și colaboratorii săi apropiați, au negat că a fost vorba despre o demisie în adevăratul sens al cuvântului, întrucât „depunerea mandatului” (anunțată de Alexandru Mironov) urmărea doar crearea unor premise pentru „dezamorsarea conflictului”. Nici până astăzi lucrurile nu s-au clarificat, însă ceea ce este cert se referă la stările de fapt generate, pe ansamblul societății, de trecerea la aplicarea unor măsuri reformatoare foarte apropiate de ceea ce a intrat, în istorie, sub denumirea de „terapia de șoc”.

      Proporțiile și „adâncimea” opoziției față de amintitele reforme (mă refer, aici, în special la mediul muncitoresc și la alte semnificative segmente ale populației urbane), au provocat, la 26 februarie 1991, o reacție oficială la care, de asemenea, am fost martor. De la tribuna Parlamentului, în fața celor două Camere reunite, Petre Roman a prezentat programul guvernului pentru perioada următoare, program care viza accelerarea proceselor de restructurare a economiei prin „ducerea reformei până la capăt”. Se afirma că, în cazul în care Executivul nu va obține sprijinul necesar din partea Parlamentului, „va fi gata să lase locul altei echipe guvernamentale”.

      [...]

Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.

Fiţi prima persoană care comentează acest articol!