„Guvernele şi, în spatele lor, partidele care s-au aflat la putere au confundat deseori interesele ţării cu propriile interese”

Economistul nr. 3193 (4219), 01 Septembrie 2010

      Teodor Brateş

      „Trebuie să fim conştienţi că banii europeni sunt buget public – practic, reprezintă bugetul nostru administrat de la Bruxelles. Marele necaz constă în faptul că nu tratăm şi bugetul nostru naţional în termenii valabili şi pentru bugetul european. Este prea puţină «transparenţă» în privinţa gestionării banilor publici...”      

      Teodor Brateş: Cum apreciaţi – ne „apropiem” sau ne „îndepărtăm” de UE? Cum au arătat semnalele venite de la Bruxelles?

      Vasile Puşcaş: Dacă la sfârşitul lui 2004 era deja cuantificat în rapoartele de convergenţă ale UE, din cele cinci criterii de la Maastricht, România îndeplinea trei şi jumătate, acum îndeplinim zero. Deci, din punctul de vedere al integrării, adică al convergenţei, am făcut paşi înapoi. S-au luat, la Bucureşti, decizii în contrasens cu direcţia pe care mergea Uniunea Europeană. Bunăoară, în Raportul de ţară din toamna lui 2005 se spunea (redau din memorie): politicile prociclice pe care merge România nu sunt în consens cu strategiile de dezvoltare durabilă ale Uniunii Europene. Aceste aprecieri s-au repetat în 2006 şi în 2007. S-a spus clar: România poate intra într-o criză, se poate supraîncălzi economia. De la sfârşitul lui 2009, statele europene au strategii pentru perioada postcriză, ştiind că se reconfigurează lumea din punctul de vedere al pieţelor. Fiecare încearcă să se poziţioneze cât mai bine. Noi continuăm practici care s-au dovedit păguboase.

      Teodor Brateş: Acordul dvs. referitor la această convorbire echivalează, pentru cititorii noştri, cu posibilitatea de a lua cunoştinţă cu o expertiză dintre cele mai avizate privind procesul de integrare europeană a României.

      Vasile Puşcaş: Mulţumesc pentru apreciere, dar să nu exagerăm.

      T.B.: Este o opinie întemeiată pe fapte. Suntem siguri că se va reconfirma încă din răspunsul la prima întrebare, care vizează, cum este de aşteptat, situaţia din domeniul accesării fondurilor nerambursabile care ne sunt puse la dispoziţie de UE.

      V.P.: Tema propusă de dvs. impune o abordare în care contextul se cere luat foarte serios în considerare. Astfel, apreciez că guvernele şi, în spatele lor, partidele care s-au aflat la putere au confundat interesele ţării cu propriile lor interese. Nu a existat, în primul rând, o raportare a noastră la propriile angajamente. Ajungem, astfel, inevitabil, la fondurile europene. România a semnat, în iunie 2007, un cadru strategic care a vizat maniera şi domeniile în care să se folosească aceşti bani. Unul dintre obiective este infrastructura. S-a elaborat, oare, un masterplan de politici în domeniul infrastructurii, la nivel naţional, susţinut şi finanţat? Nu, nu s-a procedat astfel. Şi FMI a semnalat gradul de absorbţie extrem de scăzut al fondurilor europene. Explicaţia situaţiei în care ne aflăm ne aduce în atenţie şi faptul că acest cadru strategic urmărea interesul României şi nu interesul unor grupuri.

      T.B.: Deşi intră în sfera banilor publici, caracteristicile fondurilor europene – mă refer aici la regulile care stau la baza procedurilor de accesare, de utilizare – duc la ideea că avem de-a face cu un regim special prin care se explică multe altele în legătură cu situaţia în care ne aflăm.

      V.P.: Da, este un aspect esenţial. Aceste fonduri sunt gestionate transparent, sunt monitorizate pas cu pas, fiecare cheltuială se decontează, deci sunt fonduri publice de care se dă seama şi în România, şi la Bruxelles, şi în celelalte state membre. Noi trebuie să fim conştienţi că banii europeni sunt buget public - practic, reprezintă bugetul nostru, administrat de la Bruxelles. Marele necaz constă în faptul că nu tratăm şi bugetul nostru naţional în termenii valabili şi pentru bugetul european. Este prea puţină „transparenţă” în privinţa gestionării banilor publici... Anul acesta, s-a încercat, prin legislaţia referitoare la parteneriatul public-privat, o escamotare a regulilor normale privind achiziţiile publice pe alte considerente care dovedesc că la bază sunt interese clientelare. Banii europeni sunt aduşi în România pe investiţii care trebuie să genereze bunuri publice şi private. Acestea, la rândul lor, intră pe făgaşul politicilor europene. Or, câtă vreme noi ne-am îndepărtat de angajamentele pe care ni le-am asumat faţă de politicile europene, este clar că fondurile nu puteau fi accesate. În această ordine de idei, aş putea să mai atrag atenţia asupra unui fapt: reprezentantul FMI Jeffrey Franks le-a şi spus guvernanţilor că discută despre eventuale noi împrumuturi, iar ei au la dispoziţie 20 de miliarde de euro fonduri structurale şi alte 12 miliarde pentru agricultură, pescuit. Sigur, poţi să nu fii de acord cu politica FMI, dar discursul lui Franks este inatacabil. De fapt, noi ce facem? Împrumutăm în numele copiilor noştri, al generaţiilor viitoare. De ce? Ca să consumăm. De aici ar veni şi următoarea idee: ce fel de model de dezvoltare are România? Este viabil modelul de până acum? E clar că nu! Trebuie să căutăm alt model pentru că lumea se schimbă - şi din punctul de vedere al interdependenţelor de pe piaţă, dar şi din punctul de vedere al avantajelor cu care vine oricare dintre actorii de pe piaţă.

      T.B.: Mă bucur că aţi abordat şi acest subiect. Noi, la „Economistul”, atât prin luări de poziţie redacţionale, cât şi prin consemnarea de opinii ale unor personalităţi, ale unor experţi, pledăm pentru adoptarea unui alt model economic pentru România. Sigur, este o temă extrem de vastă. Dar, chiar şi în spaţiul acestei convorbiri, pot fi trasate unele jaloane.

      V.P.: Deocamdată, remarc că de foarte multă vreme noi discutăm despre necesitatea unei strategii clare de dezvoltare. Am reuşit să convingem UE că intrăm în strategia europeană de dezvoltare durabilă. Trebuia să producem performanţe, dar după ce am semnat Tratatul de Aderare ne-am considerat în barca menită să ne ducă spre Rai şi, când colo, ne-a dus spre Purgatoriu. Este clar că nu s-a înţeles, la nivelul decizionalului politic de la noi, ce înseamnă, de fapt, Uniunea Europeană. A fost o aspiraţie, un proiect de politică externă, dar nu un proiect de societate. Îngrijorător este faptul că România, după trei ani şi jumătate de prezenţă în Uniunea Europeană, nu şi-a definitivat structura decizională după acest model. Proiectul legislativ care urmăreşte relaţia de coordonare dintre instituţiile decizionale este încă în Parlament. Aceste decizii sunt lăsate, aleatoriu, când în seama unui minister, când a altui minister.

      T.B.: Consecinţele le simţim cu toţii. În general, se conturează tot mai clar preocupările legate de ansamblul raporturilor dintre România şi UE, formulare poate improprie, deoarece suntem parte a unui întreg, însă – în cazul ţării noastre – avem de-a face cu anumite particularităţi. Să le spunem doar aşa. Cum vedeţi dvs. lucrurile din această perspectivă?

      V.P.: La Bucureşti, din păcate, relaţia cu Uniunea Europeană este concepută într-o manieră tradiţionalistă, de atitudine a unui membru al unei alianţe. Aici aş putea da exemplul NATO, care este o alianţă. Uniunea Europeană este mai mult decât o alianţă. Este o structură interguvernamentală. Or, România nu a „intrat” în aceste politici europene. Noi chiar am luat o serie de măsuri, în ultimii ani, care ne arată scăderea convergenţei. Dacă la sfârşitul lui 2004 era deja cuantificat în rapoartele de convergenţă ale UE, din cele cinci criterii de la Maastricht, România îndeplinea trei şi jumătate, acum îndeplinim zero. Deci, din punctul de vedere al integrării, adică al convergenţei, am făcut paşi înapoi. S-au luat, la Bucureşti, decizii în contrasens cu direcţia pe care mergea Uniunea Europeană. Bunăoară, în Raportul de ţară din toamna lui 2005 se spunea (redau din memorie): politicile prociclice pe care merge România nu sunt în consens cu strategiile de dezvoltare durabilă ale Uniunii Europene. Aceste aprecieri s-au repetat în 2006 şi în 2007. S-a spus clar: România poate intra într-o criză, se poate supraîncălzi economia. De la sfârşitul lui 2009, statele europene au strategii pentru perioada postcriză, ştiind că se reconfigurează lumea din punctul de vedere al pieţelor. Fiecare încearcă să se poziţioneze cât mai bine. Noi continuăm practici care s-au dovedit păguboase.

      T.B.: Acest fapt a fost, oare, receptat la Bruxelles? Iar dacă răspunsul este „da”, ce concluzii se pot trage de aici?

      V.P.: Am simţit, cu toţii, din deciziile pe care le-au luat Consiliul European şi Comisia Europeană, o preocupare pentru zona euro, dar în acelaşi timp există o preocupare şi pentru România, deoarece, la urma urmei, dacă iei o măsură într-un domeniu - fiscal sau monetar - fără să ţii cont de evoluţia pieţei, s-ar putea să generezi efecte pe care nici nu le-ai bănuit. În privinţa României, se ştie că a fost o discuţie referitoare la modul în care băncile s-au comportat în ultimul an. Este vorba despre protocolul de la Viena, cu cele nouă bănci şi despre modul în care acesta va funcţiona de acum încolo. Deci, iată că e o preocupare la Bruxelles şi în ceea ce priveşte România. Din anumite state membre vin veşti bune, inclusiv în materie socială, nu numai financiară, economică. Din păcate, în privinţa României există această îngrijorare pentru că, acum, suntem parte a pieţei interne comunitare. Este o stare de incertitudine pe care o transmitem. Această criză a demonstrat şi celor care erau adepţii suveranismului larg faptul că interdependenţele globale, şi în materie economică, şi de piaţă sunt reale. În aceste condiţii, deciziile care se iau sunt coordonate. Dar una este să iei decizii coordonate şi alta este să le pui în aplicare. De doi ani vedem că mai sunt lucruri de făcut în privinţa Tratatului de la Lisabona. Se discută chiar despre o eventuală revizuire a Tratatului. Lumea nu va mai fi cum a fost. Uniunea Europeană se va transforma foarte mult.

      T.B.: Sigur, nu ne poate fi indiferent viitorul Uniunii din care facem parte…

      V.P.: Uniunea Europeană va rămâne tot o structură interguvernamentală pentru că aşa este stipulat în Tratatul de la Lisabona. S-a văzut, însă, că aceia care au golit anteriorul Tratat constituţional - proiectul rezultat din Convenţia privind viitorul Europei - de elementul de coordonare politică, acum îşi dau seama şi revin asupra poziţiilor lor. E foarte important să iei o decizie economică şi financiară locală, dar e nevoie de o decizie coordonată politic la nivelul Uniunii Europene. De aici, evaluarea mea că, în continuare, va fi o structură interguvernamentală, dar care va merge mai mult spre funcţiile confederaţiei, respectiv o politică externă comună, o politică fiscală comună... Politica monetară trebuie să aibă – la rândul ei – un caracter unitar, dar acum se merge foarte mult pe implementare, pe control. Toată lumea declară că face politică monetară, aşa cum propune Banca Centrală Europeană, numai că s-a văzut că nu se întâmplă chiar aşa. Sunt şi state care nu au respectat Pactul de Stabilitate, mai ales în ceea ce priveşte deficitul. Până la urmă, s-au adunat toate aceste elemente de neimplementare din partea statelor membre şi de aceea, în ultima perioadă, se discută nu numai despre coordonare, ci şi despre o monitorizare şi un control mult mai riguroase în ceea ce priveşte implementarea deciziilor europene, inclusiv în materie economică şi financiară.

      Dacă Uniunea Europeană nu se va transforma, va rămâne în criză, iar cetăţenii ei – inclusiv noi – vom plăti costuri mai mari. Deja cetăţenii europeni şi-au diminuat încrederea în Uniunea Europeană. Aceasta şi pentru că uneori, în unele domenii, nu a făcut decât o jumătate de pas, crezându-se că restul vine de la sine. Acum trebuie să vedem ce fel de Uniune va fi peste trei ani, peste cinci ani sau peste zece ani. Pe de altă parte, Uniunea Europeană este angajată în negocieri de aderare. Cu o ţară precum Turcia, negocierile sunt foarte dificile. Atunci când noi negociam, se spunea că negocierile cu Polonia şi România sunt cele mai grele. Ei bine, Turcia – şi din punctul de vedere al dimensiunii, dar şi al complexităţii – cred că reprezintă mai mult decât Polonia şi România la un loc. Ca atare, lucrurile trebuie văzute în această dinamică. Cred că în ceea ce priveşte extinderea, Uniunea Europeană are de realizat angajamentul pe care şi l-a luat faţă de Balcanii de Vest, chiar şi faţă de alte state din estul nostru. Sperăm ca şi Republica Moldova să facă eforturi vizibile pentru compatibilizarea cu acquis-ul comunitar şi cu politicile europene, netezindu-şi drumul către Uniunea Europeană.

      (Va urma)

Fiţi prima persoană care comentează acest articol!