Internaţionalizarea, de la fructe la tablete

Economistul nr. 6 (serie nouă), 20 Februarie 2012

      VLAD ROȘCA

      Samsung oferă două lecţii de istorie: una pentru coreeni, alta pentru restul lumii. Singurii care citesc primul capitol sunt cetăţenii cu ochi mici şi aprigi la muncă. Restul, masele globale, cunosc mai degrabă partea a doua, constant neinteresate dacă producătorul care le oferă telefonul mobil a vândut vreodată şi altceva, de exemplu legume.      

      Cartea a început-o Lee Byung-Chull, un tânăr care a avut dintotdeauna înclinaţie către agricultură, indusă de tradiţia familială. A urmat studii superioare, dar îşi dorea ceva mai aventuros. Afacerile i s-au părut mai palpitante decât liniştea unei universităţi japoneze la care ajunsese, aşa că, deşi a studiat cu sârguinţa tipic asiaticilor care doresc să-şi construiască o viaţă şi să-şi facă loc în aglomeraţie, nu şi-a obţinut diploma de licenţă. Moartea tatălui l-a marcat, dar durerea i-a mai fost alinată de moştenirea obţinută. Nu averi, deşi familia era destul de bogată, având afaceri unde altundeva decât în agricultură, ci o moară, care, însă, nu s-a dovedit profitabilă, forţându-l astfel pe Lee să se gândească la altceva. A dat spicurile de grâu pe rulmenţi şi a pornit o afacere mixtă industrialo-agricolă, transportând adică fructe, legume şi peşte cu ajutorul unor camioane şi în ajutorul locuitorilor din Daegu. Şi-a numit afacerea Samsung Sanghoe, „trei stele” în traducere.

      Toate mergeau bine, Byung-Chull făcând ce îi plăcea mai mult şi ducând tradiţia familiei mai departe. Şi-a mutat birourile la Seul, oraşul responsabil cu pulsul economic al Coreei de Sud, semn de dezvoltare a companiei. Doar că războiul coreean l-a forţat să renunţe la respectivul oraş şi să-şi pună câteva întrebări serioase cu privire la afacere. Sufletul i-a dictat în continuare, aşa că a deschis o rafinărie de zahăr în Busan, plusând după liniştirea spiritelor beligerante cu o lână de moară.

      Nu peste mult timp, Samsung s-a diversificat spre asigurări, căpătând faţa unei firme asiatice, obligatoriu un mamut intra şi interconectat. Pentru a da şi mai mult impact, Lee a dezvoltat o strategie bazată pe conglomerate interne, pe care încerca să le protejeze de concurenţă. Este momentul când Lee pune punct primului volum al cărţii sale, care jonglează între a fi bibliografie de afacerist iscusit şi lecţie de istorie coreeană, ţinând cont de dimensiunile pe care Samsung le-a luat în timp. Cert este că prima parte i-a lăsat-o propriului popor, învăţat să-şi respecte istoria şi să folosească principiul seniorităţii cu o măiestrie neîntâlnită în statele vestice. De acum, Lee deschidea volumul dedicat pieţelor internaţionale. Nu avea să-i mai plictisească pe americani, pe italieni şi pe mexicani cu transportul de legume pe care îl făcea în primele sale zile antreprenoriale, ci să le pregătească o poveste în care eroii principali să fie televizoare, telefoane ori aparate foto.

      Volumul al doilea se deschide, cândva, prin anii 1960. SUA şi URSS hotărâseră că ar fi mai înţelept să-şi ducă Războiul Rece fără a se mai duela de-o parte şi de cealaltă a paralelei 38 care despărţea cele două Corei, la nord cea sovietică, la sud cea americană. Coreenii, cel puţin sudicii, se bucurau de mai multă linişte, armistiţiul semnat la 27 iulie 1953 fiindu-le certificat de garanţie. Industria se dezvolta, iar Samsung, având o poveste de spus, dorea să fie parte, aşă că face pasul către electronice.

      Până la decesul din anul 1987, Lee a mai văzut cum compania sa deschidea centre de producţie în Portugalia sau la New York, deschizându-se tot mai mult către piaţa globală. Astăzi, Samsung este împărţită în 78 de companii, obţinând în anul 2010 venituri de 258 de miliarde de dolari americani şi un profit de 27 de miliarde de dolari. Mai elocvent decât atât este că Sony şi Apple, concurenţi direcţi, sunt clienţi ai Samsung, cumpărându-i produse pe care le folosesc, precum subansamble. La fel ca Lee Byung-Chull odinioară, Sony şi Apple au devenit dependente de Samsung. Greu de crezut, dar dacă cifra de afaceri, cu 3,8 miliarde de dolari mai mare decât produsul intern brut al României din acelaşi an 2010, ar putea dintr-un motiv sau altul să nu convingă unii sceptici, calitatea creaţiei lui Lee Byung-Chull reiese din dependenţa concurenţilor direcţi. Multe, graţie, în mare măsură, unui om care şi-a suflecat mânecile în tinereţe.

      Când obţii venituri din cumpărăturile făcute de concurenţă, te-ai putea considera organizaţie de succes. Şi totul a pornit de la fructe...