Economistul nr. 3 (serie nouă), 30 Ianuarie 2012
ALEXANDRU
GEORGESCU
În luna februarie a anului trecut, președintele american Barack Obama era la o cină formală în compania căpitanilor industriei high-tech americane din Sillicon Valley. Umblă vorba că discuția a ajuns, ca întotdeauna, în direcția slujbelor americane industriale care continuă să se împuțineze, subțiind clasa de mijloc și dând dureri de cap sociale și politice oricărui politician. „Apple face atâția bani de pe urma iProduselor”, se poate să fi început președintele, „încât prezența în Asia este pură lăcomie, nu o chestiune de supraviețuire”.
Nu ar putea să revină câteva dintre slujbele acelea manufacturiere în Statele Unite? Apple vânduse în anul respectiv 14,8 milioane de iPad-uri, 40 de milioane de iPhone-uri și încă câteva zeci de milioane de alte produse. Este una dintre cele mai profitabile companii din lume și un simbol global. Marja de profit de 60% avea de unde sacrifica puțin în numele patriotismului. Steve Jobs, însă, i-a răspuns scurt că slujbele acelea NU se vor mai întoarce în țară.
Am petrecut un număr de articole subliniind de ce primul jucător care a avut câștiguri de eficiență și profitabilitate exponențiale de pe urma outsourcingului a schimbat arena competitivității internaționale pentru totdeauna. Oamenii au votat cu portofelul, inclusiv atunci când propriile lor slujbe erau la ananghie, iar verdictul era că prețul mai mic era mai tangibil decât ajustarea structurală dureroasă care a urmat. Presupunerea implicită a listării tuturor avantajelor mutării producției în China sau alte țări în curs de dezvoltare era aceea că, dacă s-ar dizolva avantajele comparative ale acestora, terenul de joacă ar fi din nou nivelat.
O cercetare nouă a National Bureau of Economic Research(NBER) sugerează că timpul este coordonata economică pe care globalizarea nu a putut să o reducă la irelevanță, cum a făcut cu distanțele. Ținând cont de diferențele mari de tranzit între transportul aerian și cel maritim, laolaltă cu diferența de 900 de procente dintre costuri, rezultă că un lanț global al producției are de ales între a fi încet și necoordonat sau destul de scump încât să anuleze avantajele de preț ale outsourcingului. Drept urmare, concluzia logică este aceea că toate fabricile de produse intermediare vor ajunge să stea poartă în poartă cu cea care scoate produsul final. Și inversul este valabil – dacă ai deja fabricile de produse intermediare (șuruburi, chip-uri, carcase), este mult mai probabil ca fabrica finală să ajungă acolo și să rămână acolo, chiar și când avantajul cu forța de muncă se va fi erodat. În China, mai precis...
Mecanisme subtile. Concluzia raportului este că fiecare stadiu și componentă intermediară a produsului care trebuie să navigheze mediul global pentru a ajunge la următorul punct de lucru înglobează anumite costuri economice. Acestea nu se referă doar la costul efectiv de transport, ci și la costurile organizaționale de eficiență care afectează un sistem de tipul just-in-time. Creat și folosit cu succes de japonezi, sistemul presupune ca fabricile să își mențină stocuri minime de materiale și să se bazeze pe un sistem de distribuție cu precizie de ceas elvețian pentru a avea, în mod constant, materie de producție, fără costuri de stocare.
Episoade de tipul cutremurului din Kobe în anii 1990 sau tsunami-ul de anul trecut au demonstrat vulnerabilitatea sistemului, cu fabrici care și-au încetat producția din lipsă de input-uri. De obicei, ne gândim la just-in-time ca fiind aplicat la o fabrică de mașini în care intră toate componentele și iese mașina, însă sistemul se pretează la orice fel de fabrică. Dacă ne imaginăm lanțul de producție al unei mașini, fiecare stadiu intermediar al fiecărei componente până la asamblarea finală riscă să genereze costuri economice legate de micile sughițuri ale sistemului just-in-time. Adunate, ele pot oferi cifre terifiante pentru o lume corporatistă obsedată de tăierea costurilor la nivelul producției.
[...]
Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.
ANALITIC 
FINANCIAR-BANCAR
