Economistul: „Look right. Look left” (Atenţie la dreapta. Atenţie la stânga)

OCTAVIAN-DRAGOMIR JORA

«UE a fost un contribuitor major la starea de rău economic a Vestului european. Politicile ei comune au cauzat sau accentuat depresiunea. Ulterior, planurile de recuperare au fost ori contraproductive ori irelevante pentru caz», se zvoneşte prin Regat.

Prima dată când am călcat pe pământul Londrei, nu devenisem încă eurocetăţean de nădejde al Uniunii. Ghereta de la controlul documentelor, la coada din faţa căreia mă aciuasem, era „populată” de un „vamaiot” (un funcţionar de frontieră, dar aşa îl alintasem eu în minte) simpatic foc, cu un aer British „inconfundabil” (măsliniu la faţă, cu origini sănătoase indo-ariene, turban stil „Punjabi” şi engleză hindi). Politicos, mă întrebase care este scopul vizitei mele în Regatul Unit. Politicos, voiam să-l întreb acelaşi lucru. Dar i-am răspuns serios (cu un accent mai breaz decât cel cu care lumea post-darwinistă afla odată cu „revoluţia română în direct” că „raţele se trag din camioane”). Acum, proaspăt re-descălecat în regat (unul pus „la bătaie” cândva pentru un cal, aplicaţie extremă a teoriei subiective a valorii) din postura de cetăţean european, simt că s-a schimbat ceva: sunt privit cu dezinteres de supuşii maiestăţii sale de la frontieră. Maximul compliment într-o Europă a libertăţilor de circulaţie în care românii încearcă să se comporte Schengen, când încă autorităţilor nu le iese să fie Maastricht.

Nu voi vorbi nici despre Londra recentei nunţi regale, nici despre Londra proximelor Jocuri Olimpice, nici despre Londra turbulenţelor economico-sociale (şi a haiducilor urbani, care resping politici publice devalizând avuţia privată; chiar când scriu aceste rânduri văd la tv un „fost membru de bandă”, pe post de consilier pe probleme de relansare economică… post-vitrine sparte; oricum, spre deosebire de unii guvernanţi, el măcar nu are tupeul să spună că înlocuirea vitrinelor sparte va asigura un cine-ştie-ce impuls economiei; asta, în ciuda lui Bastiat, un francez nenorocit, mult sub Lordul Keynes şi multiplicatorul lui minune). Voi vorbi puţin de euroscepticismul britanic. „UE a fost un contributor major la starea de rău economic a Vestului european. Politicile ei comune au cauzat sau accentuat depresiunea. Ulterior, planurile de recuperare au fost ori contraproductive ori irelevante pentru caz.” Iată o mostră de raţionament eurosceptic, deloc străină, de pildă, cu nuanţe de rigoare, de gândurile unei anume Margaret Hilda, Baroness Thatcher of Kesteven. Ex-Doamna de Fier a Britaniei.

Euroscepticii britanici observă elemente supărătoare asociate prezenţei ţării în conclav, sub aspectul limitării, în acest fel, a puterii şi supleţei reacţiei faţă de actuala criză economică. Nu este vorba doar de clasica suceală britanică faţă de oferta „euro-”, ci şi de o vigilenţă specială dată de un acquis cultural tradiţionalist şi lucid, circumspect la stipulările melioriste dintr-un acquis communautaire dirijist şi copt mai curând pe „continentul social-democrat”. Percepţia este hrănită de tendinţele istorice europene în materie de integrare, cu ale ei păguboasă PAC, protecţionism sau politici „one size fits nobody” ale BCE. Fireşte, a nu se înţelege că Regatul ar fi paradisul refuzat de molohul centralizator bruxellez. Nesiliţi de nimeni (din afară), britanicii s-au dedulcit cu deficite masive în sistemele public şi privat de pensii, la un pui de bulă imobiliară, la cheltuieli publice măruţe, pe fondul unui regim fiscal tot mai necompetitiv în UE, vulnerabilizând mai departe un sector financiar-bancar care, la începutul crizei, făcea obiectul uneia dintre cele mai „agresive” (raportat la PIB) operaţiuni de „bail-out” din lume.

Cu un City financiar ce pare a-şi fi păstrat verticalitatea (zgârie-norilor), cu o nouă guvernare conservatoare ce încearcă să ţină Regatul întreg cât mai departe de contagiunile continentale în materie de politici (strecurate de caii troieni laburişti), Londra şi Britania întreagă rămân un tărâm aparte. Aici, iarna e cam ca vara (deci întâiul navigator al nostru probabil ratase prin odiseile lui această Indie guvernabilă omogen 365/6 de zile/an). Străzile sunt înguste şi libere (sic!), nu ca la noi, largi şi ambuteiate, şi mai şi fac politică (look right, look left). Autobuzele lor sunt mai înalte decât ale noastre, iar casele lor, plăcut clonate, sunt mai scunde decât blocurile chibritiere de pe la noi, imbecil tipizate. Comunitatea londoneză este încă armonios cosmopolită (cu Commonwealth-ul scalat şi suprapus pe metropolă), în ciuda vitrinelor sparte multicultural. Pe aceste meleaguri, în care la frontieră te întâmpină varietăţi etnoculturale de britanici, magnetizaţi spre epicentrul imperiului şi total diferiţi de arhetipul locatarului-sadea din insulă în evul pre-colonial, de departe cea mai simpatică minoritate rămân tot… englezii!

Londra, 14 septembrie 2011.