La un an de la debutul pandemiei, este util să analizăm efectul acesteia asupra sectorului energetic, pentru a determina ariile de impact negativ, dar și oportunitățile noi ce se conturează.
În sectorul de producție a electricității, pandemia s-a suprapus peste câteva procese de restructurare nefinalizate, mai ales la Complexele Energetice Hunedoara și Oltenia, accentuând dificultățile financiare ale celor două societăți. Scăderea temporară a consumului și reducerea prețului pe piața zilei următoare sub pragul de 50 euro/ MWh au pus presiune semnificativă pe veniturile companiilor din sector. În același timp, diminuarea costurilor cu certificatele de CO2 a fost doar temporară, iar prețul acestora a revenit relativ rapid, depășind, în premieră, pragul de 40 euro / tona de CO2.
Această creștere a condus la creșterea accentuată a presiunii pe costurile de operare, mai ales în sectorul carbonifer, unde emisiile de CO2 rezultate din procesul de producție sunt importante. Din această perspectivă, continuarea și accelerarea discuțiilor cu Comisia Europeană vizavi de restructurarea Complexului Energetic Oltenia reprezintă o decizie pozitivă.
În acest segment de producție a electricității, câștigători în perioada de pandemie au fost, cu siguranță, producătorii de energie din surse regenerabile, mai ales energie eoliană și energie solară. Parcurile de producție sunt operate, în cea mai mare parte a timpului, de la distanță, cu intervenție redusă de personal la fața locului. Majoritatea acestora au instalat senzori care transmit date în flux continuu către centre specializate de mentenanță, permițând remedierea eventualelor defecte dar și efectuarea de predicții cu privire la performanța tehnică viitoare și la necesarul de intervenții. În ciuda caracterului intermitent al producției, care rămâne un neajuns important, „regenerabilele” au trecut cu bine testul pandemiei.
Este explicabilă, în acest context, revenirea la cote ridicate a interesului investitorilor pentru achiziția de capacități de producție a energiei din surse regenerabile, atât parcuri operaționale cât și proiecte aflate în stadiu avansat de dezvoltare. Notabilă este, spre exemplu, tranzacția inițiată de compania de stat Hidroelectrica pentru achiziția parcului de 108 MW al societății germane STEAG, la finalul anului 2020. Este cert că drumul deschis de Hidroelectrica va fi urmat și alți actori din piață, cu strategii de business adaptate din timp pentru un nou context de piață, postpandemic.
Ultimul an ne-a arătat cu prisosință că digitalizarea sectorului energetic este nesatisfăcătoare. Pe de o parte, avem nevoie de capacitate crescută de a opera în siguranță de la distanță infrastructura critică, iar pe de alta, trebuie să accelerăm implementarea tehnologiilor inovative la nivelul consumatorului final. Din nefericire, lipsa digitalizării a impactat dureros procesul de liberalizare a prețului electricității în segmentul consumatorului casnic, demarat la începutul acestui an. Nu numai lipsa de informare a determinat sute de oameni să se așeze la cozi în fața centrelor de relații cu publicul a principalilor furnizori de energie electrică pentru a-și modifica contractele de furnizare. Lipsa de infrastructură IT și de diseminare pe scară largă a competențelor digitale în rândul personalului a lăsat furnizorii descoperiți complet: fără capacitate reală de a procesa digital un număr mare de cereri de schimbare a contractelor, iar în multe cazuri, fără posibilitatea de a citi de la distanță, în condiții de siguranță, consumul casnic. Și exemplele pot continua. Din această perspectivă, legea care a amânat termenul de instalare a contoarelor inteligente după 2030 se dovedește a fi o eroare. La fel, pare a fi fost o eroare insistența autorității naționale de reglementare de a nu recunoaște în tarif, mai ales în ultimii ani, investițiile în retehnologizarea digitală a rețelelor de transport și distribuție a energiei în general.
Pandemia pare, totodată, să fi acreditat o aparentă relație de tip cauză – efect între schimbările climatice și poluare pe de o parte și vulnerabilități epidemiologice pe de altă parte. Devine larg împărtășită ideea că emisiile poluante și schimbările climatice potențează, cel puțin în parte, fenomenele pandemice. Pe cale de consecință, reacția politică imediată a Comisiei Europene și a Consiliului European, unde sunt grupați șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene, a fost să promoveze decarbonarea și combaterea schimbărilor climatice ca motor al relansării economice și al depășirii actualei crize generate de COVID-19. Este deja o realitate corelarea alocării de fonduri europene cu atingerea obiectivului de neutralitate a emisiilor de carbon în UE la nivelul 2050. Spre exemplu, Comisia Europeană a indicat clar faptul că planurile naționale de redresare și reziliență trebuie să aibă o componentă „verde” majoră, lucru care pare a nu fi cu totul înțeles în capitalele tuturor statelor membre. Negocierile care urmează în perioada imediat următoare vor supune la test voința și capacitatea executivului european de a-și impune anunțata strategiei pe termen lung.
Gazul natural și energia nucleară riscă însă să devină cei mai mari perdanți ai inițiativei de decarbonare accelerată la nivel european. Din exces de zel, mânați de bune intenții sau de interese partizane, sau pur și simplu din naivitate, o seamă de experți comunitari avansează ideea că producția de electricitate din cele două surse de energie nu ar trebui să își găsească loc între activitățile considerate sustenabile din punctul de vedere al combaterii schimbărilor climatice. Acest sistem de clasificare a activităților sustenabile (taxonomie) urmează a fi folosit pe scară largă de sistemul bancar european pentru a stimula investițiile cu precădere în decarbonare. Excluderea gazului natural și a energiei nucleare, dacă se va materializa, ar lăsa România fără accesul facil pe termen lung la două resurse primare care sunt disponibile pe teritoriul național, generând nevoia unei regândiri profunde a arhitecturii de securitate energetică pe termen lung. Desigur, este prematur pentru a trage o concluzie definitivă pe acest dosar, dar nu este prematur pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la eventualele consecințe ale unor decizii pripite.
Două ar putea fi consecințele eliminării gazului natural din scurt din mixul energetic al României, fie și prin restricționarea drastică a finanțărilor disponibile. O dată, s-ar pune în discuție viabilitatea proiectelor de exploatare a gazelor naturale în platoul continental al Mării Negre și rolul României de principală piață de valorificare a acestei resurse. Este cert totuși faptul că, în condițiile creșterii progresive a prețului certificatelor de carbon, cu valori așteptate să tindă spre pragul de 80-100 euro / tona de CO2 pe termen lung, utilizarea gazului natural își va pierde din atractivitate până la jumătatea acestui secol. Eliminarea gazului natural înainte de anul 2030 pune însă în pericol procesul de decarbonare a sectorului energetic românesc deoarece nu va permite înlocuirea actualelor capacități de producție de la CEO, care utilizează cărbune, cu centrale noi care folosesc gazul natural. În acest context, eșuarea restructurării sectorului carbonifer din România dar și din țările învecinate (Bulgaria sau Grecia, spre exemplu) poate genera un sentiment eurosceptic justificat și poate lipsi de credibilitate conceptul european de politici „verzi”.
Dispariția sectorului nuclear din avangarda decarbonării economiei europene ar lăsa România fără o componentă cheie a independenței energetice, respectiv avantajul dat de utilizarea unei tehnologii nord-americane, în contextul în care, în regiunea Europei Centrale și de Est, sectorul nuclear este dominat de Rusia. Alternativa României constă în ranforsarea, în continuare, a parteneriatului transatlantic, ca singură garanție pentru atenuarea efectelor unor politici nerealiste la nivel european.
Utilizarea hidrogenului pe scară largă pare a fi „copilul minune” al noii generații de politici „verzi” ale UE. Promisiunea de alocare a unor resurse financiare importante din banii cetățenilor europeni, înainte de a exista un model economic viabil din puncte de vedere comercial pentru utilizarea pe scară largă a acestui combustibil, stimulează interesul deopotrivă al mediului de afaceri privat sau generatorilor de politici publice. Problema majoră a hidrogenului nu este faptul că acesta nu poate fi utilizat în siguranță la producerea electricității sau pentru propulsarea vehiculelor. Acest aspect este deja dovedit prin aplicații practice de cel puțin două decenii.
Dar în fața utilizării hidrogenului stau două provocări majore. Prima se referă la gestionarea costului și a cantității de energie necesară pentru a obține hidrogen prin procesele de electroliză, piroliză, reformare a metanului și captare a carbonului pentru utilizare sau stocare. Cealaltă provocare majoră se referă la managementul producției, transportului pe distanțe lungi și al stocării în siguranță a unor cantități suficient de mari de hidrogen care să permită înlocuirea la scară largă a actualelor surse de energie poluante, iar în acest moment nu cunoaștem încă principalii parametri tehnico-economici necesari. Fără aceste date, este dificil de estimat potențialul de piață pe termen scurt.
Un ultim aspect care a atras atenția în ultimul an este legat de dezvoltarea infrastructurii de transport gaze naturale. România a reputat un succes cert în ceea ce privește finalizarea construcției gazoductului BRUA. S-a lucrat în timp de pandemie, în condiții tehnice dificile, iar rezultatul demonstrează că Transgaz, operatorul național de transport și sistem, este pregătită să își asume un rol de lider în această regiune, fapt demonstrat și de finalizarea gazoductului Ungheni – Chișinău, care conferă o opțiune reală pentru independența energetică a Republicii Moldova pe termen mediu și lung.
În același timp, construcția gazoductului Nord Stream II a continuat, în ciuda presiunilor politice și a sancțiunilor economice anunțate de SUA. Interesul Germaniei pentru un nou coridor de transport al gazelor naturale care să întărească economia națională și să potențeze rolul geopolitic cheie al Berlinului este neschimbat. Pragmatismul Ostpolitik, probat de dezvăluirea în presă a ofertei financiare pe care diplomația germană a înaintat-o administrației Trump pentru a soluționa favorabil dosarul Nord Stream II (investiții de 1 miliard de dolari), este evident, dacă cineva mai avea vreun dubiu.
Actorii sectorului energetic au făcut prea puțin pentru a strânge rândurile, în ciuda efectelor dureroase ale pandemiei de COVID-19; mai degrabă, diviziunea între susținătorii tehnologiilor mature ale secolului trecut și noua generație convinsă de necesitatea combaterii schimbărilor climatice s-a accentuat. Mizele sunt mai mari ca niciodată, atât cele economice, cât și cele politice, potențate de mirajul unui nou salt tehnologic, mai degrabă programat în laboratoarele de politici publice din cancelariile europene, decât rezultând din ecosistemul tehnic al sectorului energetic. n
