Minxin Pei
Profesor de politici guvernamentale la
Colegiul Claremont McKenna
Când istoricii vor privi înapoi la 2020, mulți îl vor putea considera un an esențial, precum 1949 și 1979, care au transformat relațiile Chinei cu Occidentul. După ce Mao Zedong a declarat fondarea Republicii Populare Chineze la 1 octombrie 1949, țara a devenit parte a blocului sovietic și un inamic declarat al Occidentului condus de SUA. Dar 30 de ani mai târziu, când Deng Xiaoping și-a lansat reformele și a făcut o vizită oficială în Statele Unite pentru a normaliza relațiile sino-americane, China sărăcită de dezastruoasa domnie a lui Mao a beneficiat de o primire călduroasă înapoi în comunitatea internațională.
în 2020, pendulul s-a întors din nou spre neîncredere și ostilitate reciprocă. Două evoluții din China au jucat un rol decisiv în această schimbare fundamentală: pandemia de COVID-19 și legea securității naționale pe care guvernul chinez a impus-o Hong Kongului.
Tensiuni virale
Pandemia de COVID-19 a început cel mai probabil la Wuhan, China, în noiembrie 2019, înainte de a se răspândi rapid în întreaga lume și a paraliza, în 2020, economia globală. În etapa inițială crucială, autoritățile chineze au răspuns slab din cauza fricii birocratice, a culturii cenzurii și a necunoașterii noului virus. Președintele Xi Jinping a fost informat cu privire la focar la începutul lunii ianuarie, dar nu a reușit să ia măsuri agresive imediate, ceea ce a dus la pierderea de timp prețios.
Confruntat cu un dezastru iminent la sfârșitul lunii ianuarie, Xi a recurs la carantine draconice și la alte măsuri restrictive pentru a suprima virusul. Autoritățile chineze au mobilizat întreaga țară pentru a lupta împotriva a ceea ce Partidul Comunist din China (PCC) a numit „războiul poporului” împotriva unui dușman invizibil, dar mortal.
Acest efort formidabil a salvat situația pentru PCC și i-a permis lui Xi să transforme o calamitate în avantajul său – mai ales având în vedere reacția uimitor de incompetentă a președintelui american Donald Trump la pandemie. În urma suprimării cu succes a virusului, China a fost singura economie majoră care a crescut în 2020.
Dar, în ciuda câștigurilor politice pe termen scurt pentru Xi și PCC, COVID-19 ar fi putut să îndepărteze în mod fundamental Occidentul de China din motive economice și ideologice. Întreruperile economice masive provocate de pandemie au forțat Occidentul să recunoască faptul că s-a dezvoltat prea dependent de China ca centru de producție și furnizor vital de echipamente individuale de protecție (EIP). (În 2018, aproape jumătate din toate importurile de EIP către SUA și Uniunea Europeană proveneau din China.) Deși incertitudinea economică legată de pandemie și costurile relocării lanțurilor de aprovizionare vor întârzia probabil exodul în masă al unităților de producție occidentale din China, legăturile comerciale și de investiții ale țării cu occidentul se vor slăbi semnificativ. Singurele necunoscute sunt amploarea diminuării și în cât timp se va produce.
La nivel ideologic, democrațiile occidentale au fost înfuriate de răspunsul oficial al Chinei la focar, în special de vocea neclară a medicilor care au dat primul semnal de alarmă, de flagranta rea-credință a autorităților locale din Wuhan și din provincia Hubei și de diplomația agresivă a „lupului războininc” din China, care viza mușamalizarea culpabilității PCC. Un sondaj din octombrie 2020 al Centrului de Cercetare Pew a arătat că aproape trei sferturi dintre respondenții din 14 democrații bogate din America de Nord, Europa și Asia au privit China în mod nefavorabil. În următorii câțiva ani, aceste țări își vor revizui, probabil, politica în relație cu China, lucrând pentru a-și restrânge legăturile economice cu republica populară, în timp ce vor înfrunta, cu mai multă forță, drepturile omului și siguranța.
Căderea Hong Kongului
Toate îndoielile persistente cu privire la natura neostalinistă a regimului lui Xi au fost risipite la sfârșitul lunii mai 2020, când guvernul chinez a decis să impună o lege represivă de securitate națională asupra fostei colonii britanice – Hong Kong. Orașul de aproximativ 7,5 milioane de oameni se revoltase din martie 2019, când șeful executivului său numit de PCC, Carrie Lam, a încercat să adopte cu forța o lege controversată care ar fi permis extrădarea suspecților criminali în China continentală.
Protestele antiextrădare aproape au îngenuncheat guvernul Hong Kongului. La suprafață, ele păreau a fi inevitabile – deși mai spectaculoase și eroice – fiind continuarea mișcării Umbrella Movement, condusă în majoritate de studenți, din 2014, care ceruse fără succes votul universal și alegerea directă a șefului executiv al orașului. Însă PCC a considerat demonstrațiile din 2019 ca fiind mai amenințătoare din cauza dimensiunii lor fără precedent, ca de exemplu un protest din iunie care a implicat aproape 2 milioane de oameni. A ceda cererilor protestatarilor, inclusiv prin îndeplinirea angajamentului PCC de a permite alegeri libere, ar fi fost privit ca o capitulare. Conștient de nevoia de a-și proteja imaginea omului puternic și de a îndepărta potențialele acuzații de indecizie, Xi nu și-a permis să îngăduie revoltei din Hong Kong să continue.
Xi a decis în cele din urmă asupra unei legi de securitate națională care să impună pedepse dure – inclusiv închisoarea pe viață – pentru „activități care pun în pericol securitatea statului” definite în mod larg și vag. Articolul 23 din miniconstituția din Hong Kong, cunoscută sub numele de Legea fundamentală, prevede că doar Consiliul Legislativ al orașului, semidemocratic ales, poate adopta o lege de securitate națională. Dar Xi a ocolit acest organism și, în schimb, a ordonat Congresului Național al Poporului din China să elaboreze și să aprobe legislația în termen de cinci săptămâni. Legea a intrat în vigoare la 1 iulie 2020, bătând ultimul cui în sicriul modelului de guvernanță „o țară, două sisteme”, în temeiul căruia China se angajase să respecte sistemul juridic separat al Hong Kongului, sistemul judiciar independent și libertățile civile până în 2047.
Pasul drastic al lui Xi ar fi putut înăbuși temporar disidența în Hong Kong și i-a adus un răgaz pe termen scurt, dar a afectat în mod iremediabil relațiile Chinei cu Occidentul. Renunțând atât de repede la angajamentul său față de Hong Kong, China și-a distrus credibilitatea internațională. Occidentul pur și simplu nu mai poate avea încredere în regimul chinez, iar consecințele acestuia vor fi severe și durabile.
Un nou război rece?
Impactul COVID-19 și al reprimării din Hong Kong cu privire la relațiile Chinei cu SUA au fost deosebit de profunde și de semnificative. Cu siguranță, legăturile sino-americane au început să se deterioreze la mijlocul anului 2018, ca urmare a războiului comercial al lui Trump. Dar, în ianuarie 2020, Trump și vicepremierul chinez Liu He au semnat un acord comercial de „prima fază” care oprește temporar ostilitățile (deși majoritatea tarifelor vamale ale SUA pentru mărfurile chineze au rămas în vigoare). Nu existau indicii atunci că Trump intenționa să-și prejudicieze propriile șanse de realegere în noiembrie cu o nouă rundă de măsuri perturbatoare din punct de vedere economic care vizează China.
Vrajba bilaterală a culminat cu un război rece deplin tocmai în primăvara anului 2020, când calculele lui Trump s-au schimbat dramatic pe măsură ce gestionarea greșită a pandemiei i-a întunecat perspectivele de realegere. El a oscilat cinic și furios între a da vina pe China și a da uliilor din administrația sa deplină libertare de acțiune de a o pedepsi în consecință. Impunerea de către Xi a legii securității naționale în Hong Kong nu doar că le-a făcut jocul, dar le-a dat și muniția atât de necesară pentru a-i convinge pe aliații americani instabili că trebuie să-și unească forțele pentru a înfrunta un imperiu neototalitar agresiv și nestatornic.
Relațiile Chinei cu SUA se clatină în continuare, fiind în pragul colapsului total. Și, având în vedere că suspiciunea față de China lui Xi în SUA este un fenomen bipartit, victoria lui Joe Biden asupra lui Trump în alegerile prezidențiale din noiembrie din SUA nu sporește neapărat perspectivele de salvare a legăturilor bilaterale. Astfel, este puțin probabil ca administrația Biden să restabilească statu-quo-ul dinainte în anii următori.
Încă o dată, deciziile politice chineze au restabilit legăturile țării cu Occidentul. Dar, deși reforma și deschiderea lui Deng în 1979 au anunțat începutul unei relații de cooperare fructuoase, politicile lui Xi în 2020 sunt mult mai susceptibile de a duce la decenii de confruntare ostilă.
Minxin Pei este profesor de politici guvernamentale la Colegiul Claremont McKenna și membru senior nerezident al German Marshall Fund din Statele Unite.
