Superputerea americană încheie încă un război cu deznodământ consternant: retragere fără victorie (pentru a nu spune înfrângere), misiune neîndeplinită, pierderi umane iremediabile, catastrofă umanitară, distrugeri materiale imense și cheltuieli exorbitante, prăbușire de imagine, pace nesigură, viitor incert.

Care au fost
redutabilii inamici ai Statelor Unite? Mari puteri, posesori de arme nucleare,
coaliții înarmate până-n dinți? Nu. State mici și mijlocii, nu prea dezvoltate
economic, dacă nu chiar înapoiate, din fosta lume a treia: Coreea de Nord,
Vietnam, Somalia, Irak, Siria, Afganistan. Nici măcar victorii a la Pyrrus nu a
înregistrat cel mai puternic stat și liderul celei mai puternice alianțe
politico-militare din istoria lumi, deținătorul unuia dintre cele mai mari
arsenale nucleare și al celui mai copleșitor complex militar-industrial al
planetei.

Politologul
american George Friedman a încercat să lămurească această obsedantă ciudățenie
într-o analiză recentă, dar s-a pierdut în explicații. Sau, oricum, n-a fost
suficient de convingător. El scrie: „Lumea s-a obișnuit cu intervenția militară
americană. O condamnă și apoi se consideră mulțumită cu condamnările sale. Dar
pierderea războaielor după ani de luptă – rămânerea în războaie se datorează
unor motive morale sau pentru a ascunde realitatea – nu are sens. SUA trebuie
să controleze unde și cum se duc la război. Noțiunea sa de victorie include
transformarea morală a oamenilor de factură învechită care nu cred că sunt
imorali. Un principiu moral pe teren bine cunoscut și armele potrivite pentru
acesta funcționează. Un principiu moral pe teren necunoscut și arme
necorespunzătoare sunt mai puțin eficiente”.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament

DISTRIBUIȚI