_________________
Minxin Pei
Profesor de guvernare la Claremont McKenna College
A trecut mai mult de un an de când Shinzo Abe, cel mai longeviv prim-ministru al Japoniei, a demisionat din cauza unei boli. Succesorul său, Yoshihide Suga, a venit și a plecat. Dar inovațiile instituționale pe care Abe le-a condus – și anume, acordul cuprinzător și progresiv pentru Parteneriatul Trans-Pacific (CPTPP) și Dialogul Cvadrilateral de Securitate, sau Quad – se pare că vor modela peisajul geopolitic al Asiei pentru o lungă perioadă de timp.
Abe a lucrat neobosit pentru a livra CPTPP, după ce Donald Trump a torpilat efectiv pactul său anterior, Parteneriatul Trans-Pacific, prin retragerea Statelor Unite. Acordul reînviat de Abe include în prezent 11 țări din Asia-Pacific, cu o producție economică combinată de aproape 14 trilioane de dolari.
Mai mult, rândurile CPTPP urmează să crească. Regatul Unit a solicitat în mod oficial să se alăture pactului în luna februarie. În septembrie, China a făcut același lucru, într-un efort aparent de a-și evidenția angajamentul față de comerțul liber – și de a se deosebi mai mult de SUA. Taiwan a aplicat șase zile mai târziu.
Dacă Regatul Unit se alătură CPTPP, așa cum pare probabil acum, va adăuga 2,7 trilioane de dolari – sau aproximativ 20% – la producția economică totală a blocului. Abordarea solicitărilor chineze și taiwaneze va fi mai dificilă. Taiwanul este mai bine cotat din punct de vedere tehnic pentru a se alătura decât China, dar decizia de a admite Taiwanul și de a respinge China ar putea stârni tensiuni și chiar provoca conflicte – o perspectivă pe care semnatarii CPTPP ar prefera să o evite.
Dar, dintr-o perspectivă strategică, CPTPP va face cea mai mare diferență în ceea ce privește SUA. În timp ce Trump a plecat de la Casa Albă, SUA nu au zdruncinat protecționismul lui Trump, iar președintele Joe Biden nu și-a mobilizat curajul politic să se alăture pactului. Cu toate acestea, CPTPP este parte integrantă a succesului eforturilor SUA de a contracara influența economică a Chinei în Asia. În cele din urmă, Biden ar trebui să recunoască acest lucru. Când o va face, va trebui să îi mulțumească lui Abe pentru faptul că există un acord de comerț liber în vigoare la care SUA pot adera.
Moștenirea lui Abe a fost și mai importantă și mai vizionară în arena securității. El a propus Quad-ul ca forum regional de securitate – cuprinzând Australia, India, Japonia și SUA – în 2007, în timpul scurtului său mandat de prim-ministru al Japoniei. Deși Quad-ul a fost în mare parte inactiv în următorul deceniu, părțile au convenit să-l revigoreze în 2017, în mare parte din cauza îndemnurilor lui Abe și a asertivității tot mai mari a Chinei.
Administrația Biden consideră acum Quad-ul ca o componentă critică a strategiei sale de a menține China în frâu. În septembrie, liderii grupului s-au întâlnit pentru un summit cu prezență fizică la Casa Albă – o reuniune pe care viitorii istorici o vor indica probabil drept un moment esențial în rivalitatea strategică sino-americană.
Dar Quad-ul este mult mai mult decât simbolismul diplomatic. De asemenea, își consolidează capacitățile militare comune. Anul trecut, a avut loc primul său exercițiu naval comun, Malabar 2020, în largul coastei de sud-est a Indiei. Acestuia i-a urmat în august, Malabar 2021, desfășurat în largul coastei Guam.
Având în vedere conducerea sa în făurirea CPTPP și Quad, s-ar putea presupune că Abe a fost un șoim chinez lipsit de regrete, înclinat către izolare. Dar această evaluare trece cu vederea al treilea pilon al strategiei geopolitice a lui Abe: angajamentul direct cu China.
De fapt, chiar dacă a promovat activ CPTPP și Quad-ul, Abe a avut grijă să se asigure că relațiile Japoniei cu China rămân stabile și de cooperare. El a a vizitat Beijing în octombrie 2018 și l-a invitat pe președintele chinez Xi Jinping să viziteze Japonia în aprilie 2020, deși acel plan a fost anulat de pandemia COVID-19.
În cele din urmă, Abe a fost un realist suprem când a fost vorba de China. El știa că angajamentul bilateral este vital pentru a atenua tensiunile și riscurile. Dar pentru a asigura pacea și prosperitatea în Japonia, un astfel de angajament trebuia completat de alianțe economice și de securitate solide cu alte mari puteri, în special cu SUA și India. Abia atunci China ar lua Japonia în serios, tratând-o ca pe un partener egal în Asia de Est.
Astăzi, al treilea pilon al strategiei lui Abe pentru China pare să se fi prăbușit. Administrația Biden l-a convins pe Suga să intensifice angajamentele de securitate ale Japoniei în moduri pe care conducătorii Chinei le consideră ostile. Relația sino-japoneză a atins în curând un nou minimum.
Din fericire, succesorul lui Suga, premierul Fumio Kishida, ar putea avea mai mult spațiu de manevră. Datorită previziunii strategice a lui Abe, Japonia se află acum într-o poziție geopolitică mai puternică decât China. Într-adevăr, China are nevoie de Japonia mai mult decât Japonia are nevoie de China, deoarece China trebuie să mențină o relație funcțională cu Japonia dacă dorește să zădărnicească strategia Americii de decuplare economică și de izolare a securității. Deci, dacă tensiunile încep să scadă, China ar putea fi cea care va ajunge la Japonia în efortul de a restabili relațiile. Iar o astfel de inițiativă ar plasa întreaga Asie într-o poziție mult mai bună.
Minxin Pei este profesor de guvernare la Colegiul Claremont McKenna și membru nepermanent cu experiență la German Marshall Fund al Statelor Unite.
Drepturi de autor: Project Syndicate, 2021. www.project-syndicate.org
