DESPRE ABORDAREA UNEI DIAGNOZE NECESARE PREGĂTIRII ROMÂNIEI PENTRU ADOPTAREA EURO

Date:

Academia Română a inițiat din proprie inițiativă, la începutul anului 2018, un proiect de cercetare intitulat „Consolidarea convergenței economice și monetare a României cu statele membre ale Uniunii Europene – Un demers necesar”, argumentat ca atare din mai multe considerente interne, naționale, și externe, geopolitice. De asemenea, s-a considerat că deținerea președinției rotative a Consiliului Europei în 2019, după 12 ani de la aderarea de jure a României la Uniunea Europeană (UE), la data de 1 ianuarie 2007, este un prilej de a ne angaja în noi pași de integrare, având obligația de adopta moneda euro atunci când vom fi pregătiți să renunțăm la derogare. Conform prevederilor articolului 5 din documentul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României, precum și din adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, „România participă la Uniunea Economică și Monetară de la data aderării în calitate de stat membru care beneficiază de derogare în înțelesul articolului 122 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene”, devenit articolul 139 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Economice (TFUE), adică este stat membru care nu a adoptat încă moneda euro.

Date fiind consecințele și lecțiile crizei financiare internaționale, Uniunea Europeană se află în prezent într-un amplu program de reformare care urmărește atât consolidarea sa prin creștere economică integrată și durabilă, cât și îmbunătățirea arhitecturii sale instituționale, mai ales cea a Uniunii Economice și Monetare. Acest demers impune adâncirea gradului de convergență în zona euro și adaptarea la noile cerințe de stabilitate sustenabilă și reziliență, prin partajarea atât a beneficiilor, cât și a riscurilor, precum și a rezistenței față de posibile noi șocuri. România, în calitate de stat membru cu drepturi depline al UE, a fost chemată să își exprime opțiunea oficială clară pentru viitorul construcției europene, astfel încât interesele ei naționale să fie cât mai bine reprezentate și protejate. De asemenea, în noul context geopolitic european și având în același timp în vedere atât importanța, cât și efectele reformării UE asupra fiecărui stat membru în parte, Academia Română a considerat că este necesar să se implice în sprijinirea autorităților pentru ca deciziile adoptate de acestea să aducă România cât mai aproape de nucleul UE, zona euro, ca o garanție a realizării obiectivelor sociale, economice și de securitate comune ale statelor UE.

Antamarea temei enunțate s-a bazat pe expertiza institutelor de cercetare de profil, sub coordonarea Academiei Române, care au elaborat de-a lungul ultimelor două decenii o multitudine de studii legate de aspectele de integrare de facto a României în UE. Concret, Institutului Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu” (INCE), ajutat de Institutul de Economie Mondială, i s-a acordat coordonarea proiectului academic privind convergența. Dezbaterile derulate până în prezent la nivel de directori ai institutelor chemate să își aducă contribuția la diagnoza economiei românești (cu termen luna noiembrie a.c.) au condus către unele concluzii pe care le considerăm utile din punctul de vedere al abordării unei astfel de diagnoze. Pe baza studiilor anterioare nu se va putea realiza o diagnoză exhaustivă, dar, pentru a ne apropia de obiectivitatea și cuprinderea acesteia, este utilă lecturarea documentelor oficiale atât ale UE, cât și ale României care se referă în mod expres la intențiile și, respectiv, la evaluările pașilor necesari a fi făcuți în direcția realizării convergenței pe multiple dimensiuni. Aspectele preocupante din punctul de vedere al realizării cercetării academice, cu relevanță pentru diagnoză, sunt sintetizate prin subtitlurile care urmează.

CONVERGENȚA REALĂ ESTE PRIORITARĂ PENTRU SUSTENABILITATEA CRITERIILOR DE ADERARE LA ZONA EURO

Dezbaterile multiple cu tentă economică aplicată pe tema adoptării euro s-au focalizat pe starea convergenței reale, proces care nu a răspuns nivelului cerințelor unei pregătiri coerente și continue pentru o mai multă integrare europeană a României, cum este apropierea de zona euro. Putem spune despre convergența reală, dacă ea s-a produs satisfăcător la nivelul indicatorului sintetic PIB/loc., că este mai degrabă un „subprodus” natural al preocupărilor, totuși neduse până la capăt, pentru o creștere economică sustenabilă și nu o țintă explicită al acesteia prin politici economice bine orientate și mai ales bine structurate. Chiar intențiile unor reforme structurale cu efecte asupra convergenței reale, din punctul de vedere al stimulării unor nișe de dezvoltare (cum au fost de exemplu sarcinile postprivatizare ale noilor proprietari sau sectorul IT, întreprinderile mici și mijlocii, cercetarea și dezvoltarea) au fost surclasate de interesele de performanță ale noilor investitori naționali și străini din sfera producției și serviciilor, aflați mai mult cu ochii pe oportunitățile pieței și nu pe cele oferite de politicile naționale orientate, în continuă bătălie cu frecventele modificări operate în codul fiscal.

De asemenea, diagnoza convergenței reale denotă o abordare a acesteia fragmentată și inegală, valorificarea oportunităților economice și a provocărilor geopolitice având rezultate excesiv dezechilibrate teritorial (pondere mare a populației la limita sărăciei și a excluziunii sociale, nivel scăzut de dezvoltare economică a unor regiuni, poli de dezvoltare care nu se pot extinde regional, analfabetism în creștere, calitate a infrastructurii de sănătate publică și a celei de educație etc.). De asemenea, menținerea unui grad ridicat de izolare fizică în interiorul țării și mai ales față de exterior (încă nicio legătură continuă cu o autostradă spre Ungaria pentru a se ajunge facil în tot spațiul UE) are în continuare un impact negativ asupra mobilităților necesare funcționării pieței muncii și a localizării facile a investițiilor creatoare de locuri de muncă. Era de așteptat ca timpul irosit pentru o infrastructură fizică care să ne lege cu Europa integrată să fi fost recuperat în cei 10 ani de la aderarea la UE, valorificându-se mai eficient oportunitățile economice ale integrării și absorbția într-un grad mai mare a fondurilor structurale care ne erau alocate cu condiția respectării condițiilor de eligibilitate.

Convergența reală este o condiție care ar trebui să apară cât mai explicit în programele de guvernare elaborate și aplicate de acum înainte ca un capitol care să subsumeze domeniile, obiectivele urmărite și instituțiile care au rol în derularea activităților necesare, mai ales din punctul de vedere al continuității preocupărilor politice printr-o strategie de dezvoltare pe termen mediu și lung, cimentând criteriile care califică România ca stat membru al zonei euro. Preocuparea instituțională pentru adoptarea euro ne va demonstra că stadiul proceselor convergenței reale de până acum a ajuns la o scadență, fiind nevoie în continuare de un consens al partenerilor naționali consemnat printr-o declarație politică de angajare în realizarea ei dincolo de ciclurile electorale. Convergența reală sănătoasă trebuie să devină o preocupare permanentă a guvernărilor pe perioada de pregătire a României pentru adoptarea euro.

Pe perioada derogării de la moneda euro, guvernanța a avut dreptul și a acționat în sensul unor libertăți și/sau discreționalități prin prisma suveranității, iar dacă Comisia Europeană și/sau BCE au constatat neajunsuri ale convergenței sau devieri de la disciplina economică mult întărită după criza financiară (PSC, Six Packs, semestrul european, rapoartele de convergență, recomandările specifice de țară etc.) s-au primit întotdeauna termene de ajustare. Un program național de trecere la euro, asumat politic pe domenii de acțiune și cu identificarea instituțiilor responsabile, înseamnă implicit ca guvernanța economică națională să se apropie cât mai mult de rigorile principiilor de federalizare a zonei euro în probleme de stabilitate economico-financiară, cu o formă de buget propriu la care să participe toate statele membre proporțional cu mărimea lor. O ultimă propunere prevede ca un eventual buget al zonei euro să fie cuprins în bugetul integrat de funcționare al UE.

Activarea în plan național a procesului de convergență reală, cu rezultate concrete în perioada de pregătire a României pentru adoptarea euro, are ca punct de plecare fixarea obiectivului de îndeplinire a convergenței reale în centrul preocupărilor de guvernanță. Convergența reală nu se poate realiza în absența reformelor structurale care îi pot conferi rezultate notabile pe termen lung, în primul rând urmărindu-se propriul interes național al unei dezvoltări bine structurate și echilibrate, care să permită circulația euro în România și asimilarea psihologică a funcțiilor acestuia fără șocuri de către populație. Din acest punct de vedere ar trebui să se marșeze mult și pe faptul că populația din România este cea mai optimistă și încrezătoare în trecerea la euro dintre toate statele din zonă care încă nu au adoptat moneda euro, potrivit ultimului Eurobarometru.

Alegerea elaborării diagnozei convergenței reale ca punct de plecare în programul de pregătire pentru adoptarea euro este, în opinia noastră, abordarea normală pentru a trece examenul evaluărilor obligatorii ale pașilor de urmat pentru ca moneda națională să ajungă într-o primă etapă în antecamera euro (Mecanismul cursului de schimb II) și, în final, a României în zona euro. Dacă programul de convergență reală este la latitudinea României din punctul de vedere al identificării domeniilor prioritare, dar nu și a regulilor/politicilor de urmat, ceea ce interesează instituțiile UE, din punctul de vedere al evaluărilor, sunt efectele unui nou stadiu al convergenței reale durabile, măsurate prin stabilitatea prețurilor, sustenabilitatea poziției fiscale, stabilitatea cursului de schimb al leului (fără putința de a fi supus unor tensiuni severe), precum și nivelul dobânzilor pe termen lung, măsurate pe baza randamentului obligațiunilor de stat. Referințele de analiză a tăriei convergenței reale ne conduc în mod natural spre criteriile nominale și nivelul abaterilor admisibile ale acestora, calculate în raport cu performanțele celor mai bune state membre din zona euro.

INTEGRAREA FINANCIARĂ, O PRIORITATE

Potrivit opiniei președintelui BCE, Mario Draghi, zona euro a ieșit din criza financiară mai întărită de cum a intrat. Aceste anunț este încurajator în contextul demersului la care ne-am angajat instituțional, și anume acela de a ne pregăti pentru aderarea la zona euro, având în vedere următoarele două aspecte:

  • Primul este că propunându-ne să ajungem stat membru al UE, zona euro va fi mai sigură și mai pregătită pentru a rezista la eventuale șocuri.
  • Al doilea este că pregătirea noastră trebuie să fie una calitativă, pentru a nu aduce zonei euro vulnerabilități în procesul său de reformare a unor factori instituționali și structurali necesari funcționării normale a monedei unice. În discursul lui Mario Draghi susținut la European University Institute (Florența, 11 mai, 2018) suntem (re)atenționați asupra faptului că Uniunea Monetară nu este completă față de principiile funcționării unei zone valutare optime (OCA), această slăbiciune fiind scoasă în evidență în timpul ultimei crize financiare, care s-a manifestat prin repercursiuni economice multiple. Tratarea slăbiciunilor care au dus la vulnerabilități duce la crearea unei Uniuni Monetare robuste, iar modul în care această asanare are loc este important și pentru România, care aspiră să adopte moneda unică.

Problema partajării riscurilor (risk-sharing) în zona euro a devenit de actualitate și a căpătat noi conotații odată cu procesul de reformare deoarece, aplicându-se de acum încolo statelor membre, presupune o mai mare responsabilitate decât cea cunoscută, având în vedere ajustările ce se vor aduce unor posibile mecanisme de transferuri ex-postcriză financiară. În literatura de specialitate cu privire la OCA, se arată că ceea ce o face funcțională este un anumit tip de compromisuri între mecanismele naționale de macrostabilizare și cele comunitare, primele fiind stimulate de o mai largă mobilitate a forței de muncă și a capitalului, o convergență economică structurală și un nivel de integrare fiscală bazat pe alocarea unor resurse mutualizate, care să asigure transferuri financiare între membrii zonei atunci când se manifestă o situație de risc.
În plan național, singurul instrument stabilizator rămâne politica fiscal-bugetară, ordonată într-o disciplină care să nu admită deficite interne și externe peste pragurile admise (limita de deficit bugetar structural de -1% în cazul României, având un nivel al datoriei publice sub 60% și un deficit de cont curent sustenabil). Nedepășirea acestor praguri înseamnă absorbția facilă a deficitelor prin efectele viitoare ale creșterii economice și nu simpla rostogolire sau antamare de noi împrumuturi care să afecteze nivelul datoriei publice. Noul mecanism de ajustare a posibilelor dezechilibre pentru statele din zona euro reprezintă o capacitate investițională denumită generic un buget sau un fond comun al zonei, utilizat în anumite condiții de către statul aflat în dificultate. Aceste condiții sunt echivalente unor constrângeri (să zicem un program de reforme) care au menirea de a asigura o creștere economică sănătoasă ca singură cale de a ieși din dezechilibre, precum și acoperirea deficitelor excesive temporare prin eventuale transferuri către acest stat.

Revenind la literatura legată de zona valutară optimă (OCA), a apărut mai recent un nou concept, cel al ex-ante „risk-sharing”, de adresare preventivă a posibilelor șocuri asupra monedei unice prin funcționarea corectă/sănătoasă a piețelor financiare. Noul concept a fost dezvoltat pe baza studiului modului în care s-a manifestat criza financiară în zona euro. Pentru a-l înțelege trebuie să avem în vedere care era situația sistemului financiar înainte de izbucnirea crizei financiare. Criza a cuprins inițial țările dezvoltate din zona euro, unde evaluările sistemelor lor financiare au concluzionat existența unui management al riscului neadecvat, capitalizare și lichiditate insuficientă, o activitate de supraveghere și reglementare slabă comparativ cu tăria șocurilor manifestate.

Conform datelor prezentate de Draghi privind expunerea față de activele toxice originare din SUA, cel mai lovite de șocuri au fost băncile din Germania, Franța și Olanda, unde acțiunile de bailout, în 2009, au ajuns la o scară inimaginabilă ca raport din PIB astfel: 8% din PIB în Germania, 5% în Franța și 12% în Olanda. Ceea ce ne miră este că două țări cu astfel de probleme sunt cele care s-au pronunțat cel mai vehement împotriva creării celui de al treilea pilon al Uniunii Bancare, fondul unic de rezoluție (SRF). Singurul lucru bun, la acea dată, a fost poziția fiscală robustă a țărilor în cauză, ceea ce nu le-a afectat ratingul suveran. Au urmat probleme similare în Spania, Irlanda, Grecia, Portugalia și Italia, unde lipsa de disciplină fiscală și o poziție fiscală slabă le-au afectat costurile de împrumut în mod semnificativ, fiind stimulată astfel opoziția față de crearea de euroobligațiuni comune la nivelul zonei euro, ca instrumente de finanțare a deficitelor.

Ceea ce s-a întâmplat prin contagiune, respectiv expunerea băncilor față de obligațiunile diferitelor guverne, a determinat vulnerabilizarea acestora față de creșterea riscurilor suverane și, implicit, față de reacții ale piețelor financiare ca semnal al unei întoarceri necesare la disciplina regulilor de funcționare a zonei euro. Între timp însă, piețele financiare s-au fragmentat, iar creditarea slabă în ciuda unei lichidități abundente asigurate prin relaxarea cantitativă (urmare a scăderii încrederii în sistemul bancar) a agravat recesiunea economică. Investitorii au părăsit țările Uniunii aflate în criză, ceea ce a avut un impact major asupra cursului de schimb al euro și valutelor locale ale țărilor din afara zonei euro. Efectul major rămas și încă resimțit este dereglarea semnificativă a transmisiei politicii monetare unice tocmai în țările din zona euro, ceea ce a produs o continuă retorică privind momentul la care BCE ar trebui să renunțe la relaxarea cantitativă.

Am descris acest lanț de efecte, la care BCE a fost nevoită să răspundă prin operațiunile cunoscute ca Outright Monetary Transactions, pentru a sublinia rolul sectorului financiar în modul în care s-a desfășurat criza zonei euro și a analiza rolul acestuia după lecțiile ultimei crizei financiare prin crearea Uniunii Bancare. Zona euro are nevoie de un sector financiar mult mai stabil și solid, ceea ce presupune atât definitivarea Uniunii Bancare, cât și continuarea cu pași rapizi a drumului de creare a Uniunii Piețelor de Capital. Se are în vederea ideea, deocamdată teoretică, că o piață financiară unică și robustă la nivelul UE, cu impact pozitiv asupra stabilității zonei euro, trebuie să supună participanții la același set de reguli și instrumente pentru a putea opera corect în cadrul acesteia. Piața Unică însă, chiar cu revenirea creșterii economice, rămâne fragmentată din punctul de vedere al reglementărilor naționale financiare, ceea ce reduce operațiuni la scară, transfrontaliere ale băncilor integrate financiar. De asemenea, trebuie considerat impactul nedefinitivării cadrului de rezoluție a Uniunii Bancare de o manieră credibilă, ceea ce stimulează autoritățile naționale să limiteze fluxurile de capital și de lichiditate în avantajul celor care economisesc și nu al celor care se creditează, tocmai pentru a preîntâmpina falimente bancare.

Fondul unic de rezoluție al Uniunii Bancare are nevoie de finanțare și, conform legislației UE („The Bank Recovery and Resolution Directive”), va proteja în primă instanță deponenții din contribuțiile ce se vor stabili în sarcina băncilor și numai în caz de consumare a acestora se va apela la instrumentul de ultimă instanță („a backstop for the Single Resolution Fund – SRF”), care cade în sarcina autorității fiscale naționale. Cu privire la această ultimă sarcină, negocierile au devenit extrem de dificile, în detrimentul asigurării unei acuratețe a modului în care s-a regândit necesitatea de integrare financiară pentru zona euro, deși se menționează că această facilitate va fi recuperată de la sectorul bancar din contribuțiile viitoare ale acestora la SRF. Desigur, cadrul de rezoluție trebuie completat cu o schemă de asigurare a depozitelor deponenților („European deposit insurance scheme” – EDIS), de natură să reducă și mai mult efectele riscului falimentului unor bănci. Se speră ca întreaga schemă de rezoluție să asigure o integrare financiară rezilientă și o mai bună combinare între „risk-sharing-ul” public și privat în zona euro. Opiniile merg mai departe, în sensul că integrarea financiară rezilientă are nevoie de susținere din partea procesului de convergență economică, lecțiile crizei financiare demonstrând că unele state din zona euro s-au confruntat cu dezechilibre macroeconomice permanente, amendând negativ chiar beneficiile integrării financiare din eurozonă. Ca urmare, trebuie înțeles că reformele structurale la nivel național sunt absolut obligatorii în asigurarea convergenței unor structuri economice îmbunătățite din punctul de vedere al PIB-ului potențial, întrucât tot lecția istoriei economice din ultimii 15-20 de ani ne spune că țările din zona euro cu structuri economice solide au demonstrat o creștere economică reală durabilă pe termen lung.
Coroborând alte știri legate de necesitatea antamării reformelor structurale și instituționale în România (FMI și BM, prin Cadrul de Parteneriat de Țară cu România, pentru o perioadă de cinci ani, 2019 – 2023), disputa dintre BNR și autoritatea europeană responsabilă cu salvarea băncilor din zona euro (Comitetul Unic de Rezoluție – SRB) privind planul de rezoluție a două grupuri bancare prezente în România, dispută aflată în mediere cu sprijinul Autorității Bancare Europene (EBA), precum și Declarația de la Meseberg din 19 iunie a.c. (evocând ambiția comună a Franței și Germaniei pentru proiectul politic european), este nevoie ca și România să deschidă un șantier vast de preocupări bine etapizate.

Primul pas, cel spre integrarea financiară a României, susținut și de readucerea convergenței economice pe direcția, sensul și structura responsabilității unui viitor stat membru al zonei euro, rămâne pregătirea României pentru intrarea în Mecanismul Unic de Supraveghere. Acest prim pas presupune adoptarea legislației naționale care permite participarea la acest mecanism, respectiv o evaluare cuprinzătoare a instituțiilor de credit și testul de stres pentru întreg sistemul bancar. Parcurgerea acestor etape cu succes va permite încheierea acordului de cooperare strânsă cu BCE pentru intrarea efectivă în Mecanismul Unic de Supraveghere, cel care va reduce riscurile de instabilitate a integrării financiare și va asigura un „risk-sharing” corect în cadrul Uniunii Monetare.

Revenind la Declarația de la Meseberg, integrarea financiară robustă în interiorul zonei euro presupune avansarea dezbaterilor privind Mecanismul de Stabilitate European (ESM), în sensul aducerii unor modificări acordului interguvernamental de funcționare a acestuia ca instituție și completarea lui cu un instrument de sprijin de ultimă instanță pentru un stat din zona euro aflat în dificultate. Din aceeași declarație, reținem propunerea unui buget multianual al zonei euro destinat promovării competitivității, convergenței și stabilizării zonei euro, începând cu 2021, obiective stimulate prin investiții în inovare și capitalul uman ca substitut temporar al imposibilității unui stat membru de a le face din propriul buget național. Deciziile strategice cu privire la bugetul zonei euro vor fi luate numai de către statele membre ale zonei. Este posibil să se tindă pentru instrumentul definit generic „capacitate investițională”, cu o altă semnificație decât simplul transfer de finanțare directă a unei datorii/dezechilibru, fără ca economia statului aflat în dificultate să poată asigura resursele returnării împrumutului.

METODA DIAGNOZEI

Orice demers precum cel al pregătirii apropierii României de zona euro presupune o evaluare de tip diagnostic a nivelului actual al convergenței economice și monetare la cerințele UE. Diagnoza trebuie făcută nu numai pe baza evaluărilor naționale, ci și pe acelea ale partenerilor din UE și FMI, având în vedere că evaluarea pregătirii României pentru adoptarea euro este judecată, în final, de cei care vor decide aderarea la zona euro într-un format cu specificațiile prevăzute de TFUE. Această decizie are la bază nu numai prevederile TFUE, ci și stadiul reformelor zonei euro la data evaluărilor, toate aceste analize fiind făcute sub aspect instituțional de către Comisia Europeană (COM), Banca Centrală Europeană (BCE) și Consiliul European (CO).

Abordarea tratării diagnozei trebuie să parcurgă regulile de evaluare ale COM și BCE, orice altă analiză care se abate de la acestea fiind neproductivă din punctul de vedere al scopului final și rămânând doar un simplu exercițiu științific. Abordarea pe care trebuie să o respectăm reflectă, în fapt, natura dialogului permanentizat dintre autoritățile române și instituțiile Uniunii, dialog realizat prin Rapoartele de Convergență elaborate de către COM și BCE la fiecare doi ani sau la cererea unui stat membru cu derogare și care se bazează și pe prevederile Tratatului de Stabilitate, Coordonare și Guvernanță în cadrul UEM – TSCG, semnat și de România în 2012.

TSCG statuează și întărește în art. 1 cerințele obligatorii ale unei guvernanțe de calitate în zona euro, iar semnarea acestuia este un angajament ferm. Părțile contractate, în calitate de state membre ale UE, trebuie să întărească pilonul economic al UEM prin adoptarea unui set de reguli privind întărirea disciplinei bugetare și a coordonării politicilor lor economice în vederea realizării obiectivelor Uniunii pentru o creștere economică sustenabilă, crearea de noi locuri de muncă, competitivitate și coeziune socială.

TSCG are relevanță pentru România ca stat membru al Uniunii cu derogare, acesta întărind pe de o parte regulile Pactului de Stabilitate și Creștere privind limitele deficitelor și procedurile de amendare a deficitelor excesive și, pe de altă parte, obligând la elaborarea de documente naționale bine structurate spre analiza instituțiilor competente ale UE. În rândul acestor documente se înscriu cu prioritate Programul de Convergență (varianta ultimă 2018-2021), Programul Național de Reforme (2018), precum și „replicile” aceleiași instituții constând în Raportul de Țară, Evaluarea Programului de Convergență, Recomandările Specifice de Țară, la care se adaugă deja amintitele rapoarte de convergență ale COM și BCE.

Trebuie menționat că obligativitatea elaborării într-o anumită structură a documentelor menționate în sarcina unui stat membru cu derogare decurge din norme convenite la nivelul UE. Astfel, Programul de Convergență 2018-2021 al Guvernului României este elaborat pe baza (i) Regulamentului (CE) nr. 1466/1997 al Consiliului privind consolidarea pozițiilor bugetare și supravegherea și coordonarea politicilor economice, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1055/2005 al Consiliului și a (ii) Regulamentului (CE) nr. 1175/2011 al Parlamentului European și al Consiliului (European). Elaborarea acestuia ține cont de Codul de conduită referitor la specificațiile privind implementarea PSC și de liniile orientative pentru formatul și conținutul programelor de stabilitate și de convergență din 5 iulie 2016. Programul Național de Reformă 2018 (PNR) este elaborat în conformitate cu orientările COM, cu prioritățile stabilite prin Analiza Anuală a Creșterii (AAC, COM/2017/690 final, Bruxelles, 22.11.2017), cu luarea în considerație a Recomandărilor Specifice de Țară 2017 (RTS, recomandarea CE din 11.07.2017) și a raportului de țară din 2018 privind România, elaborat conform documentului SWD (2018) 221 final, Bruxelles, 07.03.2018. PNR 2018 este o platformă cadru pentru definirea priorităților de dezvoltare care călăuzesc evoluția României în vederea atingerii obiectivelor unui alt document al UE obligatoriu, respectiv Strategia Europei 2020. Ca urmare, a ne abate de la aceste norme înseamnă a îngreuna evaluările instituțiilor comunitare competente de care avem nevoie în mod obiectiv.

Dialogul stabilit prin documentele menționate între România și UE este deja un exercițiu cu o bună regularitate, demarat la începutul fiecărui an cu focalizarea analizelor pe o perioadă de șase luni, cunoscut sub numele de Semestrul European. Acesta este definit ca un ciclu de coordonare a politicilor economice și fiscal-bugetare, element esențial al guvernanței economice a UE. Documentele relativ în oglindă din punctul de vedere al conținutului – expunere și evaluare – au conotația unor documente strategice naționale și documente strategice europene, care, în final, ar trebui să conducă spre o bună decizie privind convergența și politicile naționale care o susțin. Documentele fac practic radiografia la zi a economiei românești din punctul de vedere al rezultatelor convergenței nominale, reale/structurale/ciclice și juridice și apreciază progresele pe o scară de relevanță: Niciun progres; Progrese limitate; Unele progrese; Progrese substanțiale; Punere deplină în aplicare.

Cu privire la comprehensiunea evaluărilor bazată pe documentele strategice naționale (Programul de Convergență și PNR), aceasta a cunoscut o îmbunătățire din punctul de vedere al implicării instituțiilor comunitare și experților naționali. Ca urmare, mecanismul Semestrului European nu privilegiază dimensiunea evaluărilor supranaționale în detrimentul celei naționale, întrucât în cadrul Consiliului UE (cunoscut și sub denumirea de Consiliul de Miniștri, parte a legislativului UE alături de Parlamentul European) grupele de lucru sunt formate și din experți/funcționari naționali, existând posibilitatea susținerii punctelor de vedere și a modificării/amendării, în consecință, a recomandărilor specifice de țară (RST) pe bază de argumente solide. Ca urmare, deciziile finale privind un răspuns la recomandările specifice de țară sunt asumate de guvernele naționale și, prin această modalitate de dialog reciproc, guvernul statului membru este chemat să participe la aplicarea îmbunătățită a regulilor și măsurilor convenite în comun. Responsabilitatea guvernelor naționale față de RST este întărită prin îndepărtarea percepției că regulile și măsurile cuprinse sunt impuse ierarhic.

Perspectivele diferite de elaborare, chiar în contextul admiterii de argumentări reciproce și convenirea de formulări finale, trebuie să le interpretăm, totuși, prin prisma evidențelor însușite de instituțiile Uniunii, respectiv stadiul progreselor, care vor elabora raportul către Consiliul European cu privire la admiterea aprobării eliminării derogării de la zona euro. Din acest punct de vedere, RST convenite și asumate de către părți se constituie în domeniile cărora România trebuie să le acorde o atenție deosebită pentru realizarea progreselor necesare în domeniile de convergență și sincronizarea ciclului economic la cerințele zonei euro.

Tragem concluzia pertinentă că indiferent cum este definită finalitatea demersului pregătirii României – pentru aderarea la zona euro sau adoptarea euro – o atenție deosebită trebuie acordată pregătirii care ne califică în primul rând pentru eliminarea derogării. Or, acest lucru înseamnă că buna pregătire a României trebuie să echivaleze cu consolidarea robustă și durabilă a domeniilor obligatorii de convergență, întrucât drum de întors, în cazul că nu reușim să trecem cu bine de examenul mecanismului cursului de schimb II (ERM II) în doi ani după eliminarea derogării, nu mai există. A sta însă mai mulți ani sau indefinit în ERM II înseamnă asumarea constrângerilor de rigoare cu eventuale măsuri de sprijin, după caz.

În sinteză, diagnoza stadiului de la care România urmărește o autentică pregătire instituțională pentru adoptarea euro trebuie să plece de la constatarea progreselor deja realizate de România în cadrul documentelor strategice naționale și comunitare, ele având un gir reciproc prin dialogul bilateral formal – între autoritățile române și cele comunitare – care duce la finalizarea evaluărilor din Raportul de țară (cel din 2018 privind România). Mai credem că pregătirea României de la constatarea diagnozei trebuie să aibă în vedere trei procese: (i) recuperarea întârzierilor de convergență semnalate atât în rapoartele de țară, cât și în recomandările specifice de țară; (ii) o aliniere fermă la regulile care asigură calitatea politicilor fiscal-bugetare și monetare și care conferă sustenabilitate criteriilor de convergență în perioada declarată oficial ca pregătitoare pentru adoptarea euro; (iii) asigurarea încă din perioada de pregătire că România poate, ca stat membru al zonei euro, să-și asume responsabilitățile/obligațiile ce decurg din noul statut, inclusiv partajarea riscurilor pe termen lung alături de celelalte state membre, în conformitate cu cerințele celei de a treia etape a construcției Uniunii Economice și Monetare.

Simona Moagar Poladian
Simona Moagar Poladian
Dr. Simona Moagăr Poladian este director al Institutului de Economie Mondială.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Prevenirea fraudei: investiție-cheie pentru succesul businessului

de Denisa Simion (foto), Manager, Consultanță Financiară, Servicii Corporate...

OMNIASIG a plătit daune în baza polițelor de sănătate aproximativ  47 milioane de lei în 2023

OMNIASIG Vienna Insurance Group a plătit pentru cele aproximativ...

EY România a asistat Hidroelectrica în achiziția unor linii de business ale UCM Reșita

EY România a asistat Hidroelectrica, cel mai mare producător...