Un eveniment recent găzduit de Academia Română a readus în actualitate apartenența României la Uniunea Europeană (UE). Tema, susținută de reprezentanți ai Secției de științe economice, juridice și sociologice, fiind „România și aderarea la zona euro”, a avut la bază studiul cu același nume realizat de o echipă formată din Daniel Dăianu, Ella Kallai, Gabriela Mihailovici și Aura Socol. Tribuna Academiei Române a dat ocazia să se vorbească în altă cheie decât cea a unor exprimări de opinii și dezbateri amplasate în alte locații deja uitate. Am avut speranța ca, sub augusta aulă a Academiei Române, autonomă și independentă, expresie a dreptului la o gândire liberă, lucrurilor să li se spună pe nume, corect, cu obiectivitate și mai ales până la capăt. Adică, după epuizarea ideilor legate de cum și de ce, să ajungem și la cine ar avea de făcut foarte multe. Am simțit aceeași eschivare așa cum s-a mai făcut, eschivare pe care încerc să o pun în planul unei dezamăgiri a multora, poate și a autorilor. A trecut, totuși, un sfert de secol de când am început transformarea sistemică în România, care însemna și realizarea convergenței reale chiar spre modelul Uniunii Europene (UE) și acest lucru până a deveni un stat membru al acesteia. După 10 ani de la aderare, ne plângem de același lucru, de lipsa unei bune structurări a convergenței reale, ceea ce se poate traduce cu o complacere a noastră la periferia Europei. Totul a mers bine până la necesitatea acțiunii concrete, a voinței politice, care în ultimul timp ne-a lăsat cam de izbeliște, confuzi și contrariați, mai ales după guvernarea tehnocrată de sorginte bruxelleză.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament