Un eveniment recent găzduit de Academia Română a readus în actualitate apartenența României la Uniunea Europeană (UE). Tema, susținută de reprezentanți ai Secției de științe economice, juridice și sociologice, fiind „România și aderarea la zona euro”, a avut la bază studiul cu același nume realizat de o echipă formată din Daniel Dăianu, Ella Kallai, Gabriela Mihailovici și Aura Socol. Tribuna Academiei Române a dat ocazia să se vorbească în altă cheie decât cea a unor exprimări de opinii și dezbateri amplasate în alte locații deja uitate. Am avut speranța ca, sub augusta aulă a Academiei Române, autonomă și independentă, expresie a dreptului la o gândire liberă, lucrurilor să li se spună pe nume, corect, cu obiectivitate și mai ales până la capăt. Adică, după epuizarea ideilor legate de cum și de ce, să ajungem și la cine ar avea de făcut foarte multe. Am simțit aceeași eschivare așa cum s-a mai făcut, eschivare pe care încerc să o pun în planul unei dezamăgiri a multora, poate și a autorilor. A trecut, totuși, un sfert de secol de când am început transformarea sistemică în România, care însemna și realizarea convergenței reale chiar spre modelul Uniunii Europene (UE) și acest lucru până a deveni un stat membru al acesteia. După 10 ani de la aderare, ne plângem de același lucru, de lipsa unei bune structurări a convergenței reale, ceea ce se poate traduce cu o complacere a noastră la periferia Europei. Totul a mers bine până la necesitatea acțiunii concrete, a voinței politice, care în ultimul timp ne-a lăsat cam de izbeliște, confuzi și contrariați, mai ales după guvernarea tehnocrată de sorginte bruxelleză.
Suntem sub presiunea Raportului lui Junkers lansat la 1 martie acest an și încă cu o respirație fierbinte în ceafă a intempestivității lui de a fi luat în seamă la recentul Summit de la Roma, de altfel, de natură omagială. Reacțiile avute de către analiștii noștri, cei mai mulți din afara sferei cercetării academice, s-au înscris, ca de obicei, în nota revoltelor abrupte, radicale, mai mult sau mai puțin argumentate, ceva poate bun și la modă în toată Europa. Percepția creată este că România a fost supusă tirului unei alte rachete de la Bruxelles, de altfel, în nota cunoscută, a cărei explozie întârziată se va produce după ce vom afla ce vor aduce nou summit-urile Consiliului European din acest an, cel de la Roma fiind consumat. Este cert că vom avea prejudicii, nu numai România, ci și alte state membre ale UE, subliniez, toate cu drepturi egale. Ceea ce se uită mereu este că Uniunea își tratează viitorul numai după performanțele trecutului, iar, pentru România, în mod evident, după cele ale celor 10 ani de la aderare. Cred că orice raport național de bilanț făcut de o autoritate competentă, pe care îl consider necesar pentru cetățenii României, care au fost printre cei mai entuziasmați pentru aderarea noastră la UE (chiar și din ceva ignoranță), ar fi bine venit, dar se lasă așteptat. Rezultatele nu par încântătoare când privești cum arată dezvoltarea structurală a economiei naționale și modul în care își utilizează resursele. Și asta cu toate cele 32 miliarde euro fonduri structurale atrase.
La astfel de reacții și percepții am pledat mereu pentru discernământul bazat pe cunoaștere, invitația fiind nu numai la calmul dat de profunzimea analizei, dar mai ales asupra soluțiilor la provocările cu care ne confruntăm și unde putem avea contribuții sau putem oferi sprijin statelor membre partenere cu care avem empatie. În acest sens cred că trebuie că acționăm și în unica ipoteză de lucru, fără alternative, cea a apartenenței noastre ca stat membru al UE, deplin și cu drepturi egale, conform tratatului de aderare. Insist mereu pe această formulare a ipotezei de lucru, întrucât altfel, reacțiile noastre pompieristice denotă două lucruri grave: prima că ne fuge terenul de sub picioare, iar a doua că dăm crezarea opiniilor că Uniunea a ajuns unde a ajuns, mai ales în ultimul deceniu, la cei trei D – Dezmembrare, Disoluție, Dispariție – cuvinte spuse chiar de înalți oficiali ai UE. Chiar așa, cu România în interiorul Uniunii? Oare nu avem și noi o vină când am fost în mod vizibil doar un follower al altora?
Tema aderării la euro a devenit mai complicată în prezent, ea trebuie privită și prin prisma ultimelor abordări ale perspectivei Uniunii lansate de Raportul Juncker și nu fără legătură și cu Raportul celor cinci președinți, care are și el conexiuni cu problema adoptării euro, în cazul României. Întrebarea care însă mi-o pun este dacă cineva știe de o discuție politică exploratorie până acum cu exponenții decizionali de la Bruxelles, de care personal nu am cunoștință, cu insistențele necesare cu privire la efectele geopolitice ale adoptării euro de către România. Amânarea acestui pas s-ar putea să nu ne fie benefică, iar dacă vom fi și mai mult marginalizați, vom începe alte plângeri, dar nu știu împotriva cui. Cunosc doar anunțarea a două termene de adoptare a monedei unice, 2015 și 2019, imposibil de realizat, dar cu păcatul că prin ele am pierdut deja mult din credibilitatea unui demers național de pregătire concretă și asiduă, comparabilă cu un maraton continuu și nu o cursă de 100 de metri, după cum se exprima Valentin Lazea.
Declarațiile politice interne, aduse la cunoștință și la Bruxelles fără consultări serioase ex-ante în țară, dar și în afară, nu sunt îndeajuns dacă nu sunt continuate cu acțiunea politică internă. Declarațiile politice devin ceva efemer prin uitare, iar lipsa acțiunii politice în spiritul lor este prima cauză a eșecului mobilizării capacității noastre instituționale și respectiv a politicilor publice pentru adoptarea euro. Ca și integrarea europeană, și adoptarea euro este în primul rând un proiect politic, nefinalizat inclusiv în aspectele lui tehnice, dar care a funcționat atât cât lumea s-a aflat în perioada Marii Moderații care a stimulat și cooperarea economică serioasă între statele membre ale UE:
Dacă privim în urmă la Raportul lui Jacques Delors, lansarea euro s-a bazat pe o puternică voință politică a liderilor vremii, pilonul fiscal fiind lăsat în grija asumării politice a unei cooperări comunitare și discipline fiscal-bugetare naționale de excepție, așa cum afirma la București, cu câțiva ani în urmă, Étienne Davignon, fost vicepreședinte al Comisiei Europene (1981-1985). Euro, conceput pentru „vremuri bune” ale înțelegerilor dintre liderii europeni, a reușit să devină a doua valută utilizată în comerțul internațional după primii 10 ani de funcționare și multe țări își țin rezervele valutare în euro.
Integrarea și globalizarea ne-a impus noi dimensiuni în cercetările economice, mă refer la cele realizate în cadrul Institutului Național de Cercetări Economice al Academiei Române, din păcate nepomenite de nimeni. În programele sale de cercetare anuale sunt trecute, de peste 15 ani, teme prioritare ca România și Uniunea Europeană, România și Euro. Este vorba de faptul că nicio fenomenologie economică evoluând în globalizare nu mai poate fi tratată prin omiterea dimensiunii și/sau a impactului geopolitic și geostrategic. Pentru România, aceste aspecte au devenit esențiale în contextul actual, dar preocupările profunde pe subiect au fost obturate de dubiile de percepție, semănate în Parlamentul European de însăși conaționali ai noștri, privind funcționarea corectă a statului de drept. Deși recunoscută formal în tratatul de aderare, funcționarea statului de drept în România este criticată continuu într-un raport unilateral de cooperare și verificare, discriminant (MCV), cu un permanent „to do list” și cu neprimirea noastră în Spațiul Schengen.
Declarația de la Roma din martie a.c., precum și Consiliile Europene care vor urma pe interpretarea corectă a paragrafului care ne spune că statele membre vor acționa împreună, în ritmuri și intensități diferite, după cum va fi necesar, mergând împreună în aceeași direcție, în linie cu tratatele și că Uniunea este nedivizată și indivizibilă (textul exact în engleză: ”We will act together, at different paces and intensity where necessary, while moving in the same direction, as we have done in the past, in line with the Treaties and keeping the door open to those who want to join later. Our Union is undivided and indivisible”) vor redefini și contextul funcționării zonei euro în cadrul unei noi perspective a Uniunii Europene, fie chiar cu ritmuri diferite. Ceea ce trebuie reținut este faptul că declarația menționată ar trebui să o interpretăm ca un act de mare voință politică într-un moment crucial pentru Europa și omenire, iar dacă este așa, în ea regăsim și angajarea politică a României ca stat membru.
Lucrurile nu mai pot rămâne așa cum au fost până în prezent, adică practicarea voită a unei lentori și așteptări „după alții”, stare de fapt pe care tot noi o evaluăm și evocăm prea des în cadrul necesității unui activism mai bun în deciziile Uniunii. Pentru România, Uniunea rămâne referențialul de destin european, primul angajament politic colectiv reasumat recent fiind că Uniunea este nedivizată și indivizibilă. Acest lucru este important și în beneficiul României, cu condiția ca România să contribuie la viitorul edificiului Uniunii prin propriul ei exemplu: o aplecare serioasă pe o rapidă modernizare și consolidare a structurii economiei naționale, prin care să terminăm cu plasarea ei în coada oricăror clasamente care se fac în interiorul și în afara Uniunii.
