Unde suntem după 10 ani de la aderare ne-o spun clasamentele puțin modificate față de 2007, ceea ce denotă că, probabil, nu am înțeles menirea statutului nostru de stat membru deplin și cu drepturi egale, dar și abordarea cooperării economice în cadrul Uniunii. Se pare că așteptările noastre erau îndreptate spre ceea ce trebuie să facă Uniunea pentru noi și mai puțin spre ceea ce trebuie să facem noi pentru noi înșine ca stat membru în cadrul UE. Din păcate, vorbind despre adoptarea euro de către România, am căzut în capcana acestei neînțelegeri grave, cu constatarea că nu suntem suficienți pregătiți, mai ales în ceea ce numim convergența reală.
Acest diagnostic este adevărat, dar ele denotă, parcă din ce în ce mai mult, cu trecerea anilor de la momentul aderării, că nu am înțeles complexitatea procesului integrării în dimensiunile sale, nu ca scop în sine, ci ca vehicul sau proces la care ne-am angajat cu multe speranțe pentru viitorul economic și securitatea României: (1) de obiectiv comunitar: integrarea nu vine de la sine și nici nu trebuie lăsată să se întâmple pur și simplu fără a face politici de orientare către aceasta; admiterea acestui lucru înseamnă lipsa de interese ale unei societăți, ceea ce ar fi un paradox în raport cu opțiunea politică pentru integrare.; (2) de sistem funcțional nou pentru o țară aderentă: a fi într-un sistem funcțional mai larg decât frontierele economice ale unei țări trebuie să fie o opțiune asumată în sensul că vrând să se beneficieze de efectele unei funcționalități într-un spațiu economic mai larg, România trebuie, la rândul său, să funcționeze în limitele naționale în parametrii sistemului comunitar; integrarea europeană, prin aquis-ul comunitar, demonstrează tocmai relevanța sistemului funcțional pentru ca integrarea să se manifeste, să fie sustenabilă; (3) de proces: desfășurarea acestuia urmărește, în principiu, compatibilizarea proprie – structural instituțională și funcțională – la regulile Uniunii; dezvoltarea pentru integrare, în cazul României, are evident conotația unui proces de concentrare a opțiunilor naționale spre o singură filieră sau un singur punct de trecere – spațiul comunitar; integrarea, ca proces, are și avantaje și dezavantaje, legate în principal de capacitatea de a fi participant direct sau indirect la modelarea sistemului integrat; (4) de instrument: există obiective naționale a căror realizare comportă fie opțiunea cooperării mai largi, fie decizia de a face singur ceea ce îți propui; într-o lume a interdependențelor și a vitezei de comunicare, opțiunea pentru integrare ca instrument sau vehicul s-a dovedit a fi cea mai rațională din perspectiva dezvoltării și asigurării prosperității și securității naționale pe plan european, în perioade de timp rezonabile pentru societate, dar cu condiția de a fi pro-activ și nu contemplativ la ceea ce se decide și în numele tău; (5) de mix de politici economice și o construcție instituțională: există o natură stratificată, inseparabilă, a integrării ca procesul real de dezvoltare către acest obiectiv; distingem, ca urmare, vectori de acțiuni simultane și lianți cu o dublă calitate: osmotică și permeabilă; această semnificație a integrării relevă, în final, nevoia de funcționalitate a sistemului național în ritmul sistemului integrat, nici partea și nici întregul neavând de suferit de pe urma cuplării prin pasul aderării de facto; nerespectarea acestui principiu a dus la Uniunea cu mai multe viteze, care ne sperie, omițând faptul că suntem părtași la ea.
A evoca dezavantajul lipsei convergenței reale, mai ales în ultimii cinci ani și cu o fervoare care pentru unii analiști a ridicat însăși problema de ce ar mai trebui să trecem la euro (uitându-se de tratatul nostru de aderare la Uniune, unde obligației i s-a dat doar o derogare de timp), duce la un adevăr dureros, respectiv recunoașterea că în practică nu s-a acționat instituțional pentru o serioasă pregătire pentru adoptarea euro. Ce să înțelegem, în fapt, dacă reformele structurale au mers cum au mers, că viitorul nostru în zona euro este amânat sine die? Poate la Bruxelles se știe în mod informal că ne preocupă trecerea la euro, dar din punct de vedere al seriozității demersului nostru, acesta va fi luat în seamă la Bruxelles probabil cu primul comunicat recent al Comitetului național de trecere la euro, stabilit prin hotărâre de guvern în 2016.
Am rămas cu studii și dezbateri academice bune, de care niciun program guvernamental nu a ținut cont, iar adevărul convergenței reale rămâne încă doar o dorință. Dacă pe linie academică am încercat să răspundem la întrebarea cum și mai nou justificând amânarea întrebării când, fiind totuși lămuriți cu întrebarea de ce, am rămas în sfera noastră cu o definire clară a procesului de pregătire pentru adoptarea euro și am făcut și recomandări: să nu fim inhibați de teorii deja mult influențate de fenomenologia globalizării; decizia de pregătire a adoptării euro să fie o acțiune coerentă și continuă, bucurându-se de un sprijin politic prioritar; la acest proiect să fie mobilizată întreaga societate, într-un proiect pivot de anvergură națională. Personal, cred că o concentrare pe obiectivul trecerii la euro, atunci când vom fi pregătiți, ar da vitalitate programelor de guvernare, iar dacă menționăm că ceea ce ne împiedică încă este chiar convergența reală, atunci preocuparea pentru ea ar fi chiar esența unui astfel de program.
Convergența reală are nevoie de resurse și reforme structurale interne serioase, acestea din urmă fiind prea mult întârziate. Utilizarea corectă a resurselor publice interne este o prioritate, dar mai întâi trebuie colectate corect și la un nivel de proporție din PIB cât mai aproape de media standardelor Uniunii. De asemenea, a miza numai pe fonduri europene și granturi cu greu atrase, ne arată plasarea noastră în clasamente codașe din punct de vedere al rezultatelor concrete. Dacă constatăm că de vină este nerealizarea convergenței reale, dacă cea nominală este la zi, îmi este tare frică să nu punem semn de egalitate între convergența reală și calendele grecești.
Apăsați însă de argumentul insuficienței convergenței reale, tratarea aderării României la euro se înscrie în nota unui pesimism plin de dubii și frici și o continuă raportare la teoria economică și mai ales la teoria zonei valutare optime, a căror manifestare este greu de găsit în practica momentului. Să nu uităm că teoria este extrasă din practică, iar o monedă exprimă o interacțiune umană în dimensiunea încrederii într-o ficțiune cu funcțiune, după cum se exprima Costin Kirițescu. Că ficțiunea trebuie întărită în cazul euro cu ceea ce prevedea Raportul celor cinci președinți (realizarea pilonului fiscal) este un adevăr de necontestat, dar nu vedem niciun pas înainte din acest punct de vedere, totul părând a fi blocat de necesitatea consolidării (cum?) a perspectivei Uniunii după declarația de la Roma a Consiliului European. Nu cred însă că noi nu ne putem vedea de treabă mai cu sârg în așteptarea definirii viitorului Uniunii, la care nu putem fi decât contributivi, dacă avem așteptări de la acesta. A acționa pentru a adera la euro, printr-o economie națională bine structurată, dezvoltată printr-o creștere sustenabilă, toate aceste deziderate țin în primul rând de propria noastră voință politică. Ajutorul Uniunii este complementar, dar din păcate prost utilizat. Convergența reală trebuie legată de obiectivul euro și nu invers. După o astfel de practică, iată că nu avem o autostradă care să ne lege fizic de spațiul UE, iar singura cale ferată reabilitată cu același obiectiv este București – Predeal. Cred că numai aceste eșecuri de infrastructură fizică ale unui sfert de veac ne spun multe despre diferența dintre o opțiune politică de model societal și voința politică de a o duce până la capăt, evident, în folosul cetățenilor.
