La fel ca în interbelic, Banca Națională încearcă să controleze niște echilibre din ce în ce mai fragile

Date:

Istoria începe să fie cunoscută destul de bine. După strădaniile principilor și cucerirea independenței, apare, în 1880, institutul de emisiune: Banca Națională a României, care aniversează 140 de ani de existență. Atunci banii erau legați de metalele prețioase, mai întâi de aur și de argint, apoi, după renunțarea la bimetalism, doar de metalul galben.

Legea monetară din 1929 – ce a urmat unui război devastator, dar și pierderii tezaurului ce acoperea emisiunea de bilete de bancă – menține monometalismul aur, dar îi fixează leului o valoare de 32 de ori mai redusă decât în 1890, greutatea în metal prețios a etalonului fiind de doar 0,01 grame, față de 0,3226, ceea ce consacră deprecierea suferită de moneda națională – semnele monetare pe piață și circulația monetară au rămas la un nivel similar.

Apropo însă de acest din urmă element, Victor Axenciuc apreciază – în monumentala sa lucrare dedicată evoluției economice a României în care îl citează pe Costin C. Kirițescu – că circulația monetară, calculată pe locuitor, reflectă fenomenele care au traversat economia. Cât timp s-a menținut constantă valoarea monedei, până la primul război mondial, deosebim două perioade: până la sfârșitul secolului XIX masa monetară se multiplică lent de la 20 la 30 de lei pe locuitor, iar după aceea, până în 1914 – 1915, avansul e substanțial, la 80-90 de lei, în contextul intensificării activității comerciale industriale.

Vin apoi anii cu inflație accelerată, când deprecierea micșorează valoarea leului la 1/40 din nivelul antebelic. Cu toate acestea, circulația pe locuitor – precizează Axenciuc – se mărește de mai puțin de 20 de ori, atestând creșterea operațiunilor fără numerar prin viramente, cecuri și alte instrumente.

Circulația monetară pe cap de locuitor în România

După stabilizarea din 1929, piața monetară e mai relaxată și din cauza scăderii prețurilor pe fondul crizei din anii ’30, dar, după 1934, circulația monetară crește, depășind 1.300 de lei pe locuitor în 1936 și 3.000 la debutul celui de-al doilea mare război, până la 26.000 în 1944 și 77.000 în 1945.
Un indicator important, totodată, e acoperirea emisiunii de monedă. Banca Națională a dus o politică de acoperire cu aur și argint, dar de la sfârșitul secolului al XIX-lea, devizele – care reprezentau intrinsec aurul – ocupau un loc mai important, până la paritate cu acoperirea metalică. În perioada inflației, în special a celei de după 1939 – menționează Axenciuc – devizele și bonurile de tezaur de la stat, pentru împrumuturile acordate, depășesc de peste 10 ori acoperirea în aur, ceea ce însemna că, de fapt, nu mai constituiau acoperire, ci o garanție de acoperire guvernamentală fictivă.

În 1929, odată cu reevaluarea stocului de metal galben la noua paritate, aurul își reia rolul. Gradul de acoperire al circulației monetare este mai ridicat, 53% – 78% până în 1913 și mai redus, între 30% și 42%, în perioada inflaționistă 1916 – 1928. La stabilizarea din 1929, procentul este din nou ridicat, peste 75%, pentru ca ulterior să scadă sub 50%, la o treime și un sfert, în paralel cu procesul inflaționist. În 1945 – 1947, leul e, practic, lipsit de acoperire. Vine reforma monetară din august 1947, care încearcă să aducă circulația monetară aproape de nivelul din 1938, după care urmează comunismul…

Etalonul aur a fost abandonat de mult, statele dezvoltate nu se sfiesc să se bucure de lipsa lui prin intermediul relaxării cantitative și băncile lor centrale au avansat ideea de a steriliza excesul de bani nici mai mult, nici mai puțin decât prin emiterea de criptomonede, dar haideți să facem un exercițiu, să împărțim masa bănească de acum a României la numărul locuitorilor și să vedem la ce rezultat ajungem. În 1914, la o populație de
7,77 milioane, circulația era de 87,5 lei pe locuitor, din care 13,1 – circulație metalică și 74,4 – fiduciară. În 2020, la 19,3 milioane de români, masa monetară (M3) de 452.794 miliarde de lei reprezintă 23.461 de lei pe locuitor. În 1944, circulația se plasa la 26.051 de lei. Suntem în război? Așa ar părea, deși nu se știe exact cu cine. Dacă ne raportăm doar la masa monetară în sens restrâns (M1), ajungem tot cam la ceva ca în vreme de război: 15.900 lei per capita și la 4.348 dacă discutăm doar de numerar – nivel 1940. Iar dacă ne uităm la acoperire, observăm că aurul monetar reprezintă cam 6% din M3 și rezerva valutară 35%, deci cu 41% acoperire cu rezerve internaționale ne plasăm undeva tot pe la început de război.

 Taxa scontului

Problema este însă că e posibil să stăm mai rău decât ca-n vreme de război dacă ne uităm la nivelul balanței comerciale și al productivității. În interbelic, pe timpul etalonului aur, balanța export/import era cea care condiționa acoperirea. Atunci discutam de metalul prețios, în prezent de bunuri și servicii, dar dacă la momentul de față stăm mai prost în relația cu partenerii regionali se poate zice că deosebirea dintre cele două perioade în care nu am gestionat strălucit e că în cea actuală am acumulat un decalaj.

Sigur că în afară de cantitatea de bani raportată la numărul locuitorilor vorbim și de viteza lor de rotație, care poate fi mare atunci când economia e dinamică și lucrează cu stocuri reduse, dar și când lipsește elementul încredere și se depreciază sentimentul economic. La jumătatea anilor ’30 situația dădea semne de revenire într-o economie de piață cu autoreglaj bun, care a permis scăderea taxei scontului – echivalentul dobânzii de politică monetară din zilele noastre – de la 9% în 1930, la 4,5% în 1935 și 3,5% în 1938. Din păcate, a venit cel de-al doilea mare război…

Dar haideți să mergem înainte de războaie. Pe la 1800, în „Faust” – drama lui Goethe, când trezorierul îi spune împăratului că „lăzile cu bani sunt goale”, Mefisto vine cu „ideea” transformării hârtiei în bani. Suveranul zice: „Nu avem bani, faceți ce a spus”, semnează bancnotele și provoacă o explozie a consumului, „jumătate din popor fiind obsedat să mănânce bine/cealaltă jumătate să se îmbrace bine”. După care oamenii își dau seama că bancnotele sunt acoperite doar de promisiunea aurului care încă nu s-a extras din mine.

Iar profesorul francez de origine română Florin Aftalion sugerează în cartea sa „Economia Revoluției Franceze” că politicienii nu s-au schimbat în ultimii 200 de ani. El apreciază că: „Politicienii reacționează încă în același mod (…) Cred că multe probleme pot fi rezolvate pe termen scurt crescând cantitatea de bani, ceea ce duce la inflație (…) Politicienii nu vor vedea consecințele politicilor nefaste și ca urmare vor încerca să controleze prețurile atunci când lucrurile merg prost pentru ei.”

De fapt, nu e nevoie neapărat de măsuri monetare, se poate și ca salariații să lucreze săptămânal 4 zile în loc de 5, cât are nevoie, de pildă, industria auto europeană ca să se ajusteze în costuri pe seama reducerii lefurilor. Numai că între așa ceva și helicopter money nu e nicio diferență. Bine totuși că se discută mai puțin de criptomonede. Lipsa de încredere e cultivată oricum permanent.

Ionuț Bălan
Ionuț Bălan
Ionuț Bălan este jurnalist independent, fost redactor șef al revistei Finanțiștii, publicist la Jurnalul Național, Săptămâna financiară, Piața financiară, Curentul, Bursa, Evenimentul zilei. Mai multe materiale de același autor, pe http://bloguluibalan.ro

Distribuie:

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Noile reglementări UE pentru creșterea eficienței energetice a clădirilor, tema centrală a Forumului România Eficientă 2024

Creșterea performanței energetice a clădirilor, responsabile pentru 40% din...

Lavazza – cifră de afaceri de peste 3 miliarde de de euro în 2023

Consiliul director al Grupului Lavazza a aprobat declarațiile financiare...