Momentul european al României

Date:

„Aveam la dispoziție doar două opțiuni: fie să ne reunim, în jurul unei agende europene pozitive, fie să se retragă fiecare în colțul său”.

– Jean-Claude Juncker –

Suntem la momentul încrucișării unei efervescențe negativiste privind drumul României către a fi cât mai aproape de Uniunea Europeană, poate chiar în miezul ei – Zona Euro – la masa deciziilor. Spunem aceasta după noile mesaje, degajate de evenimentul „10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană: de la coeziune la convergență”, organizat de reprezentanța Uniunii Europene la București. Ne aliniem noilor mesaje privind drumul european al României, care trece prin adoptarea euro. Sperăm ca efervescența din ultimii doi-trei ani, menționată anterior și bazată inclusiv pe „studierea aprofundată” a argumentării neputinței noastre, să intre total în umbră, în timp ce mesajele de încurajare spre a se ajunge la soluția politică, căci despre aceasta este vorba, să devină un catalizator al reînvierii proiectului național pentru o Europă a valorilor, mai puternică și mai democratică, așa cum s-a exprimat președintele UE, Jean-Claude Juncker, cu prilejul prezentării în Parlamentul European a Stării Uniunii (13 sept. 2017).

Considerăm că, în baza ofertelor prezentate de Comisia Europeană în documentele de reflecție privind viitorul UE, în Raportul celor cinci președinți și mai ales în documentul prezentat de Juncker, deja menționat, România se află în fața unei oportunități istorice de repoziționare în cadrul UE, cu condiția să spună ce vrea, cum o poate face și cu ce garanții vine pentru a întări credibilitatea în unele din realitățile sale, sintetizate în noțiunea de stabilitate. Am defini această oportunitate ca „Momentul European” al României, conștientizând cu toată tăria necesitatea reformării Uniunii și a riscurilor geopolitice de pe continentul european și nu numai. Am argumentat și noi în studiul „Efectele globalizării și impactul asupra României” (cuprins în planul de cercetare al Academiei Române, 2017) că fereastra de oportunitate există, dar este îngustă și valorificarea ei necesită rapiditate, urgență chiar.

Ca și în anii 1995 și 2000, primatul unui angajament și sprijin transpartinic pentru o Uniune Europeană mai puternică este esențial pentru reușita în completarea instrumentelor prin care România să-și desăvârșească integrarea și să beneficieze de avantajele acesteia pe termen lung. UE este singura ipoteză de lucru în care se poate gândi viitorul României și a modului în care ea va reuși o mai rapidă convergență spre standardele europene, în interesul cetățenilor ei și al construcției europene viitoare în ansamblu. Oportunitatea prezentă poate soluționa susținerea unei Europe „în care toate statele membre să fie egale și să contribuie la obținerea rezultatelor concrete, benefice pentru toți cetățenii europeni” (președintele Klaus Iohannis, expunerea la evenimentul menționat). Pentru România, dezideratul convergenței în sensul cel mai larg al noțiunii – cel al unei autentice europenizări – nu poate fi realizat decât prin aderarea României la Zona Euro. Președintele Iohannis a precizat că aderarea la Zona Euro este un demers esențial, iar adoptarea monedei euro este un proiect politic, economic și instituțional posibil a fi transpus în viață. Completarea sau descifrarea făcută de președintele Iohannis, că „obiectivul de aderare la Zona Euro cât mai repede posibil este, în egală măsură, și o ancoră pentru predictibilitatea și stabilitatea de care economia României are atâta nevoie”, vine să sublinieze înțelegere noastră atunci când am pledat mereu pentru un studiu obiectiv al necesității utilizării monedei unice, ca un liant al tuturor statelor participante la piața unică. Circulația monedei unice nu poate fi mai restrânsă decât dimensiunea pieței unice. A rămas, din păcate, doar ideea de experiment inițial al introducerii monedei unice, idee ce trebuie depășită.

Guvernatorul BNR completează mesajul președintelui Iohannis cu ceea ce trebuie să succeadă deciziei politice de aderare la Zona Euro. Desigur, spune Mugur Isărescu, că „avem de răspuns la o altă întrebare de însemnătate strategică: când vom intra în Zona Euro?” Credem că aluziile la a urmări politici realiste, echilibrate, care să asigure sustenabilitatea creșterii economice și stabilitatea nu sunt o lecție de manual, ci chiar cheia unui progres constant al nivelului de trai, la ceea ce aspiră cetățenii români. Fiind porniți pe drumul integrării, ar fi de dorit să pledăm pentru mărirea potențialului nostru de dezvoltare prin prisma principiilor solidarității și coeziunii. Aducându-le aminte partenerilor noștri despre ele, am vrea să le amintim și că există un angajament asumat de toți, acela că reducerea decalajelor nu este numai o problemă națională, ci și a Uniunii, dacă vrea să fie mai puternică. Fiind în club, nu putem spune că mai trebuie să ne antrenăm numai în afara lui, apropo de convergența reală. Credem că evocarea guvernatorului a „problemelor extraordinar de mari pe care le creează capitalului autohton sau străin starea precară a infrastructurii, lipsa autostrăzilor” nu mai sunt simple aluzii, dacă vrem o analiză politică pertinentă a beneficiilor fondurilor structurale și a libertăților economice la care am achiesat, libertăți privite ca factori de creștere a productivității muncii și a rezilienței la competiție.

Credem că ne este clar sensul mesajelor date. În fața scenariilor care ne privesc destinul european, avem de făcut o alegere care să ne ducă la realizarea unor deziderate, cam dezlânat și cu timiditate exprimate până acum: de a deveni proactivi în mod autentic în deciziile UE, de a fi la masa respectivelor decizii ale UE, iar acest lucru înseamnă poziționarea în block-startul devenirii cât mai rapide membru al Zonei Euro. Credem că am pus statistica drept o anexă la o decizie politică importantă și nu ca piedică perenă a acesteia, cum de altfel se încearcă. O cifră, dacă este bună în statistică, atunci, după orice manual de negociere, în jurul ei trebuie făcută toată argumentarea repoziționării politice ca soluție la toate celelalte cifre care nu ne avantajează. Partenerii noștri europeni trebuie să-și reamintească și că integrarea înseamnă responsabilități reciproc asumate și nu primirea unui elev la o clasă inferioară, mereu certat, evaluat, monitorizat etc.

O integrare mai strânsă, și am spune completă, este soluția ca România să devină și de facto și nu numai de jure un membru deplin și cu drepturi egale în cadrul UE, iar a merita acest lucru a fost odată asumat la aderare. Din acest punct de vedere, România trebuie să-și reafirme voința politică pentru beneficiile aduse de aderare, dar nu ca un scop în sine, ci ca achiesarea la un mecanism autentic, călăuzit de valori și principii tari, împărtășite în comun, prin care statele membre au un parcurs de convergență, cu asistare reciprocă, și nu de fragmentare, așa cum s-a ajuns mai ales după criza financiară și economică. Tocmai această fragmentare observată prin introvertirea statelor spre național de la comunitar a fost cauza percepțiilor, dacă nu și a realității, de dezmembrare, disoluție sau dispariție a Uniunii. Acest lucru nu trebuie uitat numai pe motivul că dinamica creșterii economice a redevenit în Uniune un parametru aproape normal și, ca urmare, problemele structurale profunde ale unei mai bune funcționări a Uniunii trebuie amânate, chiar pentru unii din partenerii puternici, din motive politice interne.

Piedica nivelului de convergență este falsă, atât timp cât o tratăm ca pe o problemă strict națională și uitând rolul Uniunii și a politicilor ei. În aceeași măsură, problema vitezelor diferite este falsă, atât timp cât solidaritatea nu funcționează la nivelul resurselor pe care unii parteneri și le pot permite acum, uitând că ele provin dintr-un joc imperfect cu cei care se străduiesc să le devină un egal în standardele de trai. De aceea este bine că din limbajul politic actual a fost scoasă ideea de viteze și înlocuită cu cea a statelor membre egale, pornind în primul rând de la demnitatea acestora și nu prin lezarea lor.

Zona Euro nu poate fi numai a unor țări selecte, așa cum precizează Juncker. Pe această remarcă trebuie să ne construim toată argumentația. Nu pe date statistice, ci pe principii politice. Juncker, pentru a face ceea ce crede că poate promite, are nevoie de aliați, iar România, pentru a valorifica oportunitatea, trebuie să se alăture acestei promisiuni. România trebuie să marșeze pe ideile lui J. C. Juncker conținute în reiterarea tezelor privind o Uniune a valorilor, o Uniune mai puternică și o Uniune a mai democratică. Reluăm din discurs următoarea frază: „Dacă vrem ca moneda euro mai degrabă să unească decât să divizeze continentul nostru, atunci aceasta ar trebui să fie mai mult decât moneda unui grup select de țări. Euro are vocația de a fi moneda unică a Uniunii Europene în ansamblul său”.

Avem de negociat „condițiile”, dar avem și propunerea de a fi creat un instrument de aderare la Zona Euro, care să ofere asistență tehnică și chiar financiară țărilor decise să intre în Zona Euro. Poate ar fi bine să fim cei care descurcă ițele invitației într-o Uniune deocamdată divizată, printr-un caiet de sarcini sau o foaie de drum în care să ne regăsim cu forța de a fi mai bine pregătiți pentru euro. Desigur, avem de luptat și cu realitățile noastre, reflectate, nu demult, într-un seminar organizat de CursdeGuvernare.ro, la sediul BNR, imediat după discursul lui Juncker. Că sunt triste, osificate sau nu, ele atrag atenția asupra substanței unor eventuale negocieri cu forțele politice ori cu partenerii care vor sau mimează un viitor al Uniunii.

A fi realiști este o necesitate, dar gestionarea realității este alta. Ce este de reținut din ceea ce susține o instituție ca banca centrală, sunt următoarele: a) România îndeplinește criteriile nominale de convergență (cele oficializate ca formă și obligatorii, criteriile de la Maastricht), dar sunt necesare și reforme structurale care să consolideze fundamentele economice pentru realizarea unei macrostabilități dinamice, să reducă tensiunile care se pot acumula pe fondul creșterii economice peste potențial, dar, mai ales să întrețină un permanent sentiment favorabil al pieței; b) Euro trebuie tratat ca un proiect politic; ca urmare, adoptarea monedei unice are nevoie de o decizie politică fundamentată pe consens național și în acord cu partenerii din Zona Euro; c) Este nevoie de o foaie de parcurs care să pună accent pe rolul de ancoră a euro pentru România, inclusiv în sens de securitate; d) Există un cost de oportunitate al amânării adoptării euro, dar decalajele dintre România și Zona Euro (convergența reală de care ne plângem), se pot adânci în timp.

Un scenariu avansat de noi, la care putem aduce argumente serioase, evident de natură politică în sarcina negociatorilor, ar cuprinde câteva etape în scară. O exprimare clară a sprijinului pentru o uniune fiscală, sâmburele ei, pe cale de a încolți în Zona Euro, devenind o necesitate înțeleasă de cei mai mulți parteneri europeni. În context, manifestarea unei flexibilități față de ingredientele uniunii fiscale (ministru al finanțelor, buget al UE reformat, miniparlament?). Calea imediată ar trebui să fie participarea la finalizarea Uniunii Bancare – fondul de reziliență (ESM) care va deveni EMF. De ce nu ar fi România membru fondator al Fondului Monetar European? Opțiunea tehnică pentru Zona Euro să fie intrarea leului în ERM II, cu consecința adoptării monedei unice. Umbrela demersului trebuie să fie participarea la Uniunea de apărare și securitate a UE, cu intrarea în Spațiul Schengen și ieșirea din odiosul MCV.

Credem că detaliile tehnice pălesc în fața pierderii oportunității momentului exprimării și implementării unei decizii politice, întrucât nu vom putea participa la luarea unor decizii care ne privesc în cel mai direct mod și vom pierde exact stimulentul dezvoltării pentru convergența de orice fel. Intrarea României, a leului, în ERM II este fezabilă la acest moment de oportunitate. Acest lucru are nevoie de „un avânt” politic național, un stimulent exact pentru a grăbi convergența reală de care ne plângem. Convergența reală este un proces, avem nevoie doar de un nou moment t-o, iar aici implicarea Uniunii reformate este absolut necesară. Poate așa cum Uniunea „a pus” euro înaintea Uniunii Politice, România poate avea curajul de a pune euro înaintea convergenței reale.

Institutul Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu” al Academiei Române, prin multe din institutele sale componente, cum sunt Institutul de Economie Mondială și Centrul de Cercetări Financiare și Monetare, are studii de monitorizare a conjuncturii și crizei Zonei Euro, de pregătire a adoptării monedei unice de către noii candidați, de a argumenta de ce România trebuie să se pregătească pentru adoptarea euro etc., încă din anii 2000. În cadrul acelorași institute au fost coordonate și susținute doctorate în materie. Pe linia colaborării cu factorii de decizie, au fost transmise sinteze și materiale documentare în vederea susținerii unor proiecte politice legate de integrarea europeană a României. Constatăm, însă, că peste ani ceea ce s-a propagat în spațiul public este o încercare de a dilua capacitatea României de a face față propriilor asumări, punându-se un accent nemeritat pe dificultățile adoptării monedei unice și mai puțin pe antamarea unei acțiuni politice și instituționale de a surmonta ceea ce ne împiedică. Oare la 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană ar trebui să rămânem doar la lamentarea asupra insuficienței unei anume convergențe, ori să ne punem problema cât mai amânăm o decizie politică pentru un parcurs mai rapid spre o integrare completă?

Un deceniu de la integrarea de jure înseamnă un timp amplu de pregătire pentru ca România să devină membru al Zonei Euro, cu atât mai mult cu cât miza națională a integrării a fost și rămâne securitatea națională, UE oferind un drum spre o securitate economică performantă, sursa resurselor necesare tuturor celorlalte securități. Tandemul UE-NATO, la care România a devenit un partener transatlantic credibil și, în planul unor relații bilaterale, partener strategic, a creat acel mediu politic și de apărare, benefic reluării unui proces de modernizare și incluziune în Europa democratică. A creat, de asemenea, și echilibrul necesar apropierii noastre de valorile și standardele unei Europe civilizate. Dacă adăugăm că am parcurs drumul armonizării legislative și instituționale la construirea unei Europe unite, atunci rămâne întrebarea: ce ne împiedică să performăm mai bine din interiorul acestui construct politic față de ceea ce ne arată diferitele clasamente făcute între statele membre? La zece ani, cu toate performanțele economice realizate (dublarea PIB, de exemplu, sau mai mult decât dublarea ratei de convergență a PIB/loc. față de media UE), observăm că stagnăm în clasamente. De multe ori invocăm capacitatea instituțională, dar uităm că a noastră conlucrează în tandem cu cea a Bruxelles-ului și ar trebui să admitem că cineva – una din părți sau ceva din afară – ne distorsionează sinergia productivă de care am fi avut nevoie ca România, în prezent, să fi fost foarte aproape de adoptarea euro.

Adoptarea euro este un angajament politic asumat la pachet, odată cu consensul politic național de a deveni membru al UE, nu este un moft, iar derogarea temporară nu a avut scopul de a perora „atunci când vom fi pregătiți”. Fraza a devenit parcă un laitmotiv, preluat și de la alte țări, dar ca fani și contributori, noi, autorii la integrarea europeană a României, ne simțim înșelați în ceea ce au înțeles unii dintre noi din devenirea noastră ca membri ai UE. Așa se întâmplă că nu am aderat la unele din instrumentele care să ne ancoreze mai bine de UE (Spațiul Schengen, Zona Euro), iar aici nu poate fi decât o vină comună, dacă acceptăm că Uniunea reprezintă o responsabilitate a statelor membre, reciproc asumată, pentru a fi mai puternică, mai dezvoltată, ca actor global. Ne mirăm, de fapt, contemplăm ca un bun dar biet follower deciziile comunitare impuse de alții, noi fiind prezenți, dar nu suficient de proactivi. O concluzie a jumătăților de măsură, care relevă integrarea noastră fracționată, cu consecințe mai puțin bune, date de fluxurile încrucișate ale exodului de forță de muncă, cu acapararea oportunităților naționale de partenerii noștri, în lipsa creșterii noastre reciproc avantajoase.

Nu ne face bine că în spațiul public punem semn de egalitate între integrare și colonialism, când știm bine că beneficiile integrării se manifestă prin valorificarea reciprocă a oportunităților economice, prin concurență politică și diplomatică. De aici, ar trebui ca mulți dintre noi să conștientizeze că tratarea politică a costurilor și beneficiilor contează primordial. Statistica doar consemnează post factum aceste lucruri ca o oglindă a calității tratării politice la care ne-am referit. Din aceste motive, nu facem apel la statistică, iar bilanțurile numerice sunt departe de a arăta cu adevărat ceea ce suntem tentați să aflăm.

După mulți ani cercetare, am ajuns să spunem că suntem parțial sau total în contradicție cu tenta mesajului negativist promovat în spațiul public, mai ales în ultimii trei ani. Ne miră că el este degajat chiar de la unele personalități cu background academic, influențând media. Or, studiile INCE, fără a omite provocările unui astfel de demers pentru adoptarea euro, au căutat soluția în credința rolului pe care trebuie să îl joace instituțional, așa cum INCE a înțeles și s-a implicat în toate strategiile de până acum (1995, 2000), care au avut menirea fundamentării deciziei politice pentru integrare. Adoptarea euro este, în primul rând, o decizie politică, iar statistica nu trebuie decât să ne arate drumul realizării ei, și nu imposibilitatea ei. Din ce în ce mai mult, multe voci ale unor specialiști reclamă atmosfera plină de frici, angoase, frustrări, riscuri etc. care înconjoară (oare în mod voit?) subiectul unei decizii politice angajante pentru trecerea la euro. Din fervoarea de a demonstra prin „complexitatea” procesului că nu este bine acum și că mai avem de așteptat poate mai mult de un deceniu, vezi doamne pe baza unor ecuații de regresie a PIB (din nou econometria bate decizia politică!) noi înțelegem ceva foarte simplu. Rămânând așa, ne îndepărtăm de Europa unită și ne conservăm locul periferic pe deasupra căruia se vor putea lua alte noi decizii de tip imperia.

Dacă unii dintre noi am căutat să convingem despre ceea ce este natural să facem prin opțiunea politică și privind cu seriozitate și bună credință la tratatele funcționării Uniunii, alții de pe la noi și chiar din spațiul comunitar, cu o „altă bună credință”, au încercat sa ne convingă de contrariul. Iar ca să fie și mai convingători, ne-au pus la remorca mecanismului de cooperare și verificare, toți uitând că am intrat în UE cu drepturi depline și egale cu toți ceilalți. Costin Murgescu, cândva, ne spunea să avem grijă permanentă asupra notei în care ne scriem studiile, să fim conștienți cui „dăm apa la moară” prin ceea ce dorim pentru România, căci numai așa o putem servi pentru interesele ei naționale. Așa am procedat mereu, chiar dacă recomandările noastre, atunci când au fost citite sau cerute expres, nu au fost însușite pe fond sau pe formă și de clasa politică. De multe ori, declarațiile politice încearcă să reflecte o atitudine, să aducă lumină în lucrurile importante pentru țară, dar nu putem să nu observăm câteva neajunsuri ale acestora. Unele sunt pline de curaj și au nevoie și de curajul celorlalți interlocutori și ascultători, altele nu pot sau nu se vor a fi instrumentate, fiind doar perdele de fum etc. Dar, nimic nu intrigă mai mult, pentru un popor inteligent și harnic (păcat că inteligența emigrează, iar hărnicia în țară nu are valoare) decât să-i spui că este neputincios!

Ni se potrivește, la acest Moment European al României, o zicere a lui Alan Bennett: „Sometimes there is no next time, no time-outs, no second chances. Sometimes it’s now or never”.

***

Dr. Napoleon Pop și Dr. Valeriu Ioan-Francautorii articolului sunt cercetători seniori în cadrul Institutului de Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu”. Dr. Valeriu Ioan-Franc s-a numărat printre coordonatorii științifici și tehnici a două strategii naționale (1995 și 2000) pentru aderarea României la UE, iar Dr. Napoleon Pop a fost negociatorul șef pentru România a Acordului de asociere la Comunitățile Economice Europene (1992) și ministru al integrării europene (1993-1994).

 

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Relația românilor cu băncile în ultimii opt ani 

Centrul de Soluționare Alternativă a Litigiilor din domeniul Bancar...

Mihai Daraban: C.E. trebuie să se implice în uniformizarea modului de funcționare a camerelor de comerț europene

Președintele Camerei de Comerț și Industrie a României (CCIR),...

Misiune economică România-Spania la Barcelona și în Insulele Baleare

Platforma Repatriot, care conectează românii din afara granițelor cu...

Concurs european de educație financiară organizat de Asociația Română a Băncilor

  Asociația Română a Băncilor, în parteneriat cu Banca Naţională...