Salariul minim pe economie: un punct de vedere

Date:

Interviu cu Iancu Guda, CFA, EMBA,
director servicii Coface

Considerați salariul minim pe economie (s.m.e.) ca fiind benefic pentru economia din România? De ce?
Iancu Guda: Sunt de acord cu acest concept al salariului minim pe economie. Este necesar atât din perspectiva asigurării unui standard etalon privind echitatea dintre angajator și angajat, cât și pentru combaterea plății / muncii la negru. Desigur, a doua funcție este îndeplinită doar atunci când nivelul salariului minim este optim, modificările sunt predictibile și există o corelație cu productivitatea muncii. Aici este problema în România, deoarece niciuna din aceste premise nu este îndeplinită, generând astfel un efect advers al stimulării economiei subterane!

Pentru angajați este un lucru benefic s.m.e.?
Da, consider că salariul minim este un instrument util pentru angajați, deoarece sunt protejați de practici neloiale ale angajatorilor. Cât timp întregul salariu este plătit pe cartea de muncă, atunci angajatul este îndreptățit din punct de vedere legal la solicitarea unor pretenții financiare în caz de concediere abuzivă sau insolvență a firmei angajatoare!
În contextul politic și social din România actuală, vi se pare o decizie bună mărirea s.m.e.?
Cred că medicamentul creșterii salariilor este bun, dar doza este prea mare și prea repede. Ne bucurăm acum și o să plângem în viitor! Am 10 argumente în acest sens:

1. Măsura e bună, doza este prea mare – deoarece ponderea salariului minim în salariul mediu a crescut de la 27% (2007) la 46% (2018), ceea ce arată că mediul de afaceri nu face față acestor majorări. Această dinamică a dus și la micșorarea diferențelor dintre salariile angajaților, astfel încât cei care sunt plătiți la nivelul salariului minim câștigă asemănător cu alți angajați care au experiență sau competențe practice dobândite în timp (vezi graficul și tabelul din foaia de calcul 1).

Salariul-Minim_ Interviu Iancu GUDA GRAFICE -1-1 Salariul-Minim_ Interviu Iancu GUDA GRAFICE -2

2. Microîntreprinderile (94% din firmele active în România) sunt cele mai afectate – deoarece înregistrează jumătate din salariați la acest nivel. În cazul acestor firme, cifra de afaceri / angajat este stabilă în ultimul deceniu la 0,11-0,12 mil. RON / angajat / an, dar salariul mediu / angajat crește de la 1.700 RON (2007) la 2.700 RON (2018). Aceste companii nu pot acomoda creșteri semnificative de salarii în condițiile în care veniturile / angajat sunt stabile. Astfel, singura șansă pentru microîntreprinderi de a rezista majorărilor forțate de salarii este evaziunea fiscală (vezi graficele și tabelele din a doua foaie de calcul).

Salariul-Minim_ Interviu Iancu GUDA GRAFICE -3-1Salariul-Minim_ Interviu Iancu GUDA GRAFICE -5_1Salariul-Minim_ Interviu Iancu GUDA GRAFICE -4-1Salariul-Minim_ Interviu Iancu GUDA GRAFICE -3-2 Salariul-Minim_ Interviu Iancu GUDA GRAFICE -5_2Salariul-Minim_ Interviu Iancu GUDA GRAFICE -4-2

iancu-guda-seo-general

Nu cunosc să existe o țară care să-și dezvolte economia pe termen lung pe baza unei singure strategii care să constea doar în stimularea consumului prin creșterea veniturilor.

3. Încurajează munca / plata la negru – deoarece multe companii mici nu o să poată gestiona creșterile cascadate de salarii (efectele în ecou de modificare a grilei de salarizare) și o să plătească „în plic” diferența dintre salariul real și cel minim (declarat pe cartea de muncă) … Faptul că dividendele sunt taxate doar cu 5% și se pot distribui trimestrial simplifică astfel de practici.

4. Polarizează mediul de afaceri – sărăcind companiile mici și îmbogățind companiile mari, deoarece acestea din urmă captează cel mai bine creșterea consumului și ocupă locul lăsat de firmele mici (unele dintre ele o să intre în insolvență). Astfel, microîntreprinderile (94% din firmele active în România care înregistrează venituri < 1 milion Euro) concentrează doar 14% din venitul tuturor firmelor active în România la finalul anului 2017, comparativ cu 26% în anul 2008 (vezi graficele și tabelele din a doua foaie de calcul).

5. Impredictibilitatea majorărilor descurajează investițiile companiilor – deoarece este foarte dificil să bugetezi proiecte de investiții pe 3-5 ani. (…) Succesul investițiilor pe termen lung în România a devenit dependent de noroc și șansă. Marja de incertitudine crește, riscul crește… deci costul capitalului crește.

6. Erodează competitivitatea companiilor active în România – deoarece creșterea cascadată a salariilor nu este însoțită de o productivitate proporțională, ceea ce limitează exporturile.

7. Creste inflația – deoarece creșterile cascadate de salarii (amplificate de majorarea salariului minim, creșterea salariilor în sectorul public și tensionarea forței de muncă) sunt accelerate și nu pot fi compensate prin inovare / investiții / repoziționare produse într-un timp atât de scurt. Mergând mai departe, presiunile inflaționiste ridicate o să țină dobânzile sus (nu văd cum ROBOR cu maturitate la 3 luni să scadă sub 3%). Astfel, românii câștigă mai mult, dar sunt mai săraci (venitul disponibil scade).

8. Contribuie la creșterea consumului și adâncirea deficitului comercial – deoarece excesul de cerere este orientat către importuri, în timp ce exporturile decelerează din cauza erodării competitivității companiilor active în România. Aceasta duce la persistența presiunilor pe deprecierea monedei naționale. Aceasta se vede și în evoluția deficitului comercial record din anul 2018, respectiv 15,1 mld. euro (comparativ cu 13 mld. euro EUR in 2017) sau în luna Ianuarie 2019 de 1,26 mld. euro (comparativ cu 482 mil. euro în luna ianuarie 2018).

9. Descurajează investițiile străine directe și antreprenoriatul – deoarece forța de muncă din România devine din ce în ce mai scumpă, fără corelație proporțională cu dinamica productivității și calificării ori a abilităților practice ale angajaților. În contextul infrastructurii rutiere foarte proaste, evoluțiilor demografice dezastruoase și politicii fiscale prociclice (care amplifică ciclurile economice, trecem de la o extremă la alta precum într-un carusel agresiv) (…) este din ce în ce mai greu să faci afaceri în România. În ultima perioadă din ce în ce mai multe companii multinaționale își retrag operațiunile din România din cauza costurilor crescute cu salariile și infrastructura proastă.

Succesul investițiilor pe termen lung în România a devenit dependent de noroc și șansă. Marja de incertitudine crește, riscul crește… deci costul capitalului crește.

10. Crește vulnerabilitatea companiilor – deoarece duce la extinderea termenelor de plată dintre firme (care au nevoie de cash-flow pentru a supraviețui), crescând astfel viteza de contagiune între companii prin efectul de domino – termenul mediu de colectare a creanțelor a crescut de la 60 zile (2007) la 112 zile (2017). De asemenea, structura de cheltuieli a microîntreprinderilor devine mai rigidă, scăzând imunitatea și spațiul de restructurare pe timp de recesiune (salariile nu pot fi ajustate sub nivelul minim, iar restructurarea este imposibilă fără tehnologizare). O treime din salariații din România sunt plătiți la nivelul salariului minim, ceea ce reprezintă un cost fix (nu poate fi scăzut sub acest prag) pentru companii și, implicit, o rigiditate mai mare în timpul recesiunii.

Considerați că s.m.e. mărit generează posibilitatea ca angajații să facă economii?
Răspunsul este potențial afirmativ, dar numai pe termen scurt. Salariul minim în România a fost modificat de 15 ori consecutiv în ultimii 10 ani, de fiecare dată „din pix” (fără calcule referitoare la productivitate) și fără să fie anunțat din timp. Astfel, aceasta generează creșterea inflației și erodează puterea de cumpărare a populației. De aceea, pe termen mediu-lung, creșterea salariilor, fără o evoluție similară a productivității, nu poate să ducă la creșterea economisirii. Aceasta se observă din analiza seriilor de date pentru perioada 2014-2019: salariul minim pe economie aproape că s-a dublat, în timp ce soldul depozitelor populației a crescut doar cu 35%.

Există o corelație între s.m.e. și inflație?
Da. Am explicat mai devreme.

Și-ar permite/trebuie România să renunțe la s.m.e. în acest moment?
Cred că salariul minim pe economie trebuie să rămână în vigoare ca instrument social, mai ales într-o țară unde emigrarea este în creștere și la niveluri istorice record! Problema adevărată este că România nu își mai permite creșteri de salarii în același ritm, în condițiile în care nu sunt susținute și de îmbunătățirea productivității. Nu cred și nu cunosc să existe o țară care să-și dezvolte economia pe termen lung pe baza unei singure strategii care să constea doar în stimularea consumului prin creșterea veniturilor. Legile economice fundamentale vorbesc despre spirala inflaționistă, care constă în alimentarea intrinsecă a inflației din cauza creșterii salariilor peste dinamica productivității. Practic, companiile au costuri mai mari care se transferă în prețurile produselor și serviciilor oferite, ceea ce determină angajații să solicite un nou val de majorare a salariului în vederea protejării puterii de cumpărare. Stimularea consumului prin creșterea venitului poate funcționa doar dacă consumul este orientat, cu preponderență, către producția domestică. Din păcate, sau, mai corect spus, din fericire, consumatorul se orientează către produsele cele mai competitive, care au raportul calitate / preț cel mai bun. Aceasta creează un mediu concurențial avantajos pentru noi toți, deoarece astfel se încurajează inovarea și progresul. Dar, pentru ca producția domestică (internă) să fie competitivă, este nevoie de un mix de politici fiscale și sociale care să încurajeze companiile locale să investească pe termen lung. O strategie bazată pur și simplu pe majorarea salariilor și credința bazată pe așteptarea pasivă „laissez-faire” (mâna invizibilă a forțelor naturale ale pieței care vor anula toate dezechilibrele și va determina sistemul să tindă către o stare de stabilitate și echilibru) nu poate funcționa pe termen lung. Așa cum am spus, politica de majorare a salariilor pentru stimularea consumului este sustenabilă doar dacă producția internă este stimulată și competitivă. Pentru ca firmele active în România să fie competitive, acestea trebuie să investească pentru extinderea capacităților de producție și retehnologizare. Dar, pentru ca managementul unei companii să își asume proiecte de investiții pe termen lung, are nevoie de mai multe lucruri.

În primul rând, predictibilitate, printr-o legislație fiscală și un cadru juridic foarte stabil. Or, dacă ne uităm la frecvența propunerilor și modificărilor fiscale din ultima perioadă, acestea descurajează prin viteza rapidă de implementare (contribuabilii nu au timp să se pregătească) și lipsa argumentelor economice pe termen mediu–lung.

În al doilea rând, mediul de afaceri are nevoie de stabilitate fiscală și monetară, pentru reducerea amplitudinii ciclurilor economice. Cu alte cuvinte, să nu trecem în mod abrupt de la o perioadă de creștere economică accelerată (când economia României crește peste nivelul potențial de 3,5%) la una de recesiune sau creștere economică lentă (sub nivelul potențial). Aceste șocuri abrupte implică fluctuații mari ale dobânzilor (care trebuie ajustate pentru a ține inflația sub control) cursului valutar (din cauza deficitelor comerciale ample în perioada de expansiune) și salariilor din sectorul public și privat.

În al treilea rând, mediul de afaceri are nevoie de un cadru de acțiune în care corupția și concurența neloială să fie minime (nu există corupție zero). Pentru aceasta avem nevoie de reforme structurale în economie, pentru debirocratizarea aparatului public, transparentizarea cheltuielilor publice, reformarea companiilor de stat care înregistrează pierderi, internaționalizarea celor care sunt competitive și pot deveni mari companii regionale, lupta împotriva evaziunii fiscale și concurenței neloiale.

În al patrulea rând, mediul de afaceri are nevoie de oameni necesari pentru extinderea afacerii. Pentru ca o politică socială și demografică să fie sănătoasă, aceasta trebuie gândită pe un orizont de peste 10–20 de ani. În momentul de față personal nu văd o asemenea strategie! Este o problemă gravă, deoarece suntem a doua țară din lume din perspectiva amplitudinii fenomenului emigrării raportat la populația existentă. Investițiile în educație, sănătate și sport ar trebui să fie prioritare în fața cheltuielilor cu ajutoarele sociale și bunurile și serviciile consumate de statul român. Din păcate, nu acestea sunt prioritățile noastre, în condițiile în care România înregistrează cel mai scăzut nivel al cheltuielilor pentru educație ca raport în PIB prin raportarea cu restul țărilor din UE, iar cheltuielile sociale cresc foarte accelerat, mult peste dinamica veniturilor fiscale.

Ce părere aveți despre valoarea s.m.e.?
Majorările sunt impredictibile, depășesc capacitatea mediului de afaceri de a la acomoda sustenabil și duc la inflație (am explicat mai devreme).

Foile de calcul

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Sectorul turistic se așteaptă la un 2024 puternic 

Turismul internațional este așteptat să recupereze în 2024 pe...

HIDROELECTRICA: Barajului Izvorul Muntelui – în perfectă siguranță după seism

În data de 28 martie 2024, în regiunea Moldova,...

Prevenirea fraudei: investiție-cheie pentru succesul businessului

de Denisa Simion (foto), Manager, Consultanță Financiară, Servicii Corporate...

OMNIASIG a plătit daune în baza polițelor de sănătate aproximativ  47 milioane de lei în 2023

OMNIASIG Vienna Insurance Group a plătit pentru cele aproximativ...