Economistul: Mitt-ul Romney – critica „biznisului” la școala președintelui de mâine

ALEXANDRU GEORGESCU

Oracolul republican a grăit – consensul general este acela că Mitt Romney va deveni candidatul republican la președinția americană. Ca la orice profeție care se autoîndeplinește, rivalii săi, în frunte cu Rick Perry, au început să se retragă și să lanseze ultimele lovituri, provenite din orgoliu rănit. Dar în ce frunze de ceai s-a citit rezultatul?

Înțelepciunea populară spune că cel mai bine primit candidat în primele state ale cursei pentru nominalizare va primi atâta atenție media și fonduri ca urmare a victoriilor timpurii încât va fi aproape imposibil să nu câștige din inerție. Astfel, statele New Hampshire, Iowa și South Carolina, totalizând 13 electori din cei 435 ai națiunii, au fost intens curtate de candidați și au ajuns, practic, să decidă nominalizarea pentru toți republicanii țării, cu șase luni și 47 de campanii locale înaintea Congresului pentru adoptarea deciziei finale.

Când Mitt Romney va fi uns, în mod oficial, candidatul republican la alegerile naționale, se va realiza o spectaculoasă întoarcere la 180 de grade, Romney urmând să încerce să convingă țara că este mai moderat decât i-a lăsat pe fanaticii religioși să înțeleagă în timpul discursurilor și dezbaterilor transmise la nivel național. Mitt Romney și-a piperat discursul electoral cu ideea că are mai multă experiență în zona politicii decât viitorul candidat democrat, Barrack Obama, și că are ceva ce i-a lipsit dintotdeauna adversarului – experiență în economia „reală”. Nu cea care fabrică mașini sau prestează diverse servicii, ci în zona fondurilor de investiții, care fac parte din cea mai dinamică industrie americană, cea financiară. El argumentează că a participat direct la crearea de slujbe și la „distrugerea creativă” care reînnoiește economia americană și, implicit, este calificat pentru a conduce țara spre ieșirea din criză. Există, însă, mari rețineri față de perorațiile sale legate de calificările de CEO prezidențial, precum și față de adevărata contribuție a firmei Bain Capital la economia americană.

Președintele CEO. Un CEO este obișnuit să comande și să fie ascultat; un președinte, mai ales cel american, trebuie să facă echilibristică între ambițiile sale, atribuțiile sale constituționale (destul de reduse pe partea internă, aproape inexistente pe partea economică) și puterea legislativului care este, adesea, reacționar și ostil. Aș putea garanta că el nu este obișnuit să își conducă compania așa, iar Adunarea Generală a Acționarilor este o zi pe an, versus zece luni cât este în sesiune Congresul. Singurul președinte mai diviziv decât unul care ar avea pretenția să fie CEO-ul țării ar fi Newt Gingrich, care ar reforma guvernul de la cea mai de bază cărămidă până să se ocupe de conducerea propriu-zisă.

[...]

Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.