Modernitatea viziunii abordărilor manageriale ale profesorului Virgil Madgearu (partea a II-a)

Economistul nr. 4 (serie nouă), 14 Februarie 2011

      OVIDIU NICOLESCU*

      10. Eficienţa economică a întreprinderii. În mod firesc, aspectele privind eficienţa economică – chiar dacă nu se utilizează acest termen – deţin o pondere importantă în cadrul lucrărilor referitoare la conducerea întreprinderii. Spre exemplu, patru din cele 11 capitole din primul curs de conducere a întreprinderii sunt consacrate acestor aspecte: dever, profit şi pierdere, rentabilitate şi lichiditate.       ^{* Prof. univ. dr., Academia de Studii Economice, Bucureşti}

      Deverul întreprinderii, tratat ca un factor de câştig, este definit în mai multe accepţii, conferindu-i în principal sensul de cost total al mărfurilor vândute în decursul unui an. Se pune accent deosebit asupra calculării mărimii deverului, prezentându-se mai multe exemplificări pe situaţii concrete atât pentru metoda directă, cât şi pentru cea indirectă. De asemenea, se calculează şi „iuţeala deverului”, adică a timpului în care capitalul îmbrăcat în forma obiectelor de tranzacţiune – capitalul mărfuri – se preface în bani, arătând că reprezintă un factor de rentabilitate a întreprinderilor.

      Câştigul (profitul) întreprinderii este abordat în strânsă corelaţie cu patrimoniul organizaţiei şi cu cheltuielile sale de producţie: „Averea – arată Madgearu – este puterea economică a întreprinderii, deverul reprezintă manifestarea acestei puteri şi câştigul este produs”. Se delimitează mai multe categorii de câştig, brut sau net, parţial sau total, prezentându-se mai multe metode de determinare. Ca şi în cazul deverului, se ilustrează tratarea teoretico-metodologică cu interesante exemplificări ale modului de calcul.

      Rentabilitatea întreprinderii este încă de la început disociată de rentabilitatea întreprinzătorului. Pentru ultimul, rentabilitatea se exprimă prin dividende, iar pentru întreprindere aceasta constă în „raportul între câştigul net al anului financiar şi capitalul ei total”. Modul concret de calcul, folosind informaţiile economice furnizate de Banca Marmorosh Blank, este prezentat foarte analitic, evidenţiindu-se principalele dificultăţi cu care conducerea întreprinderii este confruntată.

      În sfârşit, un alt indicator de eficienţă a întreprinderii de care se ocupă în mod special îl constituie gradul de lichiditate. Se prezintă metode diferite de calcul al gradului de lichiditate în funcţie de profilul întreprinderii – bancar, industrial şi comercial. După ce se exemplifică faptul că utilizarea acestor metode pe baza informaţiilor privitoare la unele întreprinderi binecunoscute, cum ar fi Astra Română sau Româno-americană, se formulează, făcând apel la studiile lui Hansen, două postulate: maximal şi, respectiv, minimal, ce trebuie avute în vedere de conducerea întreprinderii. În final, se conchide că „problema lichidităţii are o foarte mare însemnătate practică. Lichiditatea condiţionează siguranţa unei întreprinderi, conducătorul unei întreprinderi trebuie deci să observe întotdeauna situaţia ei din acest punct de vedere. De aceea, lichiditatea este un principiu de conducere, un criteriu pentru dispoziţiunile zilnice şi pentru stabilitatea întreprinderilor” .

      11. Locul ştiinţei managementului întreprinderii în cadrul ştiinţelor economice. Încă din lecţia de deschidere a cursului privitor la întreprinderile comerciale şi industriale din ianuarie 1916, profesorul Madgearu a relevat necesitatea luării în considerare a raporturilor dintre conducerea şi economia întreprinderii şi cea a economiei naţionale. A ridicat această problemă pentru a clarifica dacă conducerea microeconomică este o ştiinţă de sine stătătoare sau este numai o componentă a ştiinţei economiei naţionale (denumită de autor „economie socială” – n.n.). Pentru a elucida acest aspect se analizează care este obiectul de studiu al celor două discipline, evidenţiind şi deosebirile de rigoare. În plus, se relevă că nici „punctul de vedere al cercetării în cadrul celor două ştiinţe (n.n.) nu este acelaşi: cel dintâi porneşte de la interesul general al economiei naţionale, cel de al doilea de la interesul individual al economiei private al întreprinderii”. Înseşi noţiunile comune folosite de cele două ştiinţe – bun, necesitate, satisfacere a trebuinţelor etc. – au semnificaţii parţial diferite.

      [...]

Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.

Fiţi prima persoană care comentează acest articol!