Economistul - Editorial: Nobel pentru ironia sorţii, OCTAVIAN-DRAGOMIR JORA

Premiul Nobel pentru economie ar putea fi considerat, dintr-un anumit punct de vedere, produs-etalon al „ironiei sorţii”. Alfred Nobel e ştiut de publicul de tabloid savant ca „marele chimist ce a descoperit dinamita”, dar şi pentru faptul că între femeia de care şi-ar fi dorit să-l unească „o legătură (de inel) de metal (preţios)” şi un celebru matematician al timpului ar fi existat o „chimie” ceva mai intensă decât morala vremii. Legenda „de la pagina 5” susţine că, dezamăgit de cele întâmplate, Nobel a decis ca dintre eligibilii pentru premiile acordate după 1901, de fundaţia postumă, din uriaşa-i avere, şi răsplătind „invenţiile şi descoperirile cele mai benefice pentru umanitate”, să-i dezmoştenească, prin omisiune, pe matematicieni, ca stirpe. Însă „blestemul” lor avea să lovească crunt. Din 1969, când a fost adăugat celor cinci originare, „Nobelul economist” se dă mai ales pentru... matematică! Thomas Sargent şi Christopher Sims l-au luat în 2011 pentru „progrese” în evaluarea econometrică a impactului politicilor publice asupra economiei reale. Matematică plus empirism. „Dinamită”, spun unii.

Istoria ştiinţei, prin actorii ei, nu pare deloc imună la poveşti de viaţă cu parfum de budoar. Iar ştiinţa devine adesea neînţeleasă chiar şi atunci când căutăm să o reperăm în cabinetul savantului, departe de onoarea cumva pierdută şi nereperată în iatac. Bunăoară, testamentul lui Alfred Nobel ar oferi, zice-se, o definiţie eclectică şi nedreaptă a „ştiinţelor bune”. Ea are şi o parte analitică – „invenţiile şi descoperirile cele mai benefice pentru omenire” –, şi una discretă, sintetică – unde înşiruie domeniile eligibile, precum chimia, fizica, medicina, literatura, pacea. Să ne înţelegem, totuşi: faptul că Nobel ar fi orientat mecenatul său postum – banii săi privaţi – spre discipline zise aplicative, nu spre cele convenţional teoretice, nu poate fi temei legitim de dezbatere… publică. (Ori Nobel considera matematicile înalte drept simplă sofisticare tautologică, profund nepractică, ori a gândit că nu are rost să concureze un alt premiu pentru matematică, legat de celebra revistă Acta Mathematica; coincidenţă, condusă de Gösta Mittag-Leffler, chiar presupusul rival amoros al lui Nobel; cine poate şti!?)

Totuşi – şi aici ne apropiem de premiile pentru economie, alipite din 1969 de Sveriges Riksbank (Banca Centrală a Suediei) –, matematicienii au reuşit sa fenteze testamentul lui Nobel, distingându-se pur şi simplu în alte domenii: de exemplu, Bertrand Russell avea să primească premiul pentru literatură în 1950, iar Max Born şi Walther Bothe, pe cel pentru fizică, la patru ani după.

Însă, deghizaţi în economişti, matematicienii s-au tot „nobelizat” în ultimele patru decenii, cele mai bune exemple fiind (vorbim aici despre matematicienii cu diplomă, că Nobel-uri pentru economie date pentru excursuri matematice să mai tot fie): Kenneth Arrow (1972), Leonid Kantorovich (1975), John Nash (1994), Clive Granger (2003), Robert Aumann şi Thomas Schelling (2005), Leonid Hurwicz (2007). Că ştiinţa economiei a fost cumva confiscată de matematicieni, şi asta de mai bine de un secol încoace, iar excelenţa în economie nu mai poate fi acum decuplată de măiestria în calculele înalte, reprezintă un fenomen plin de consecinţe subtile pentru viaţa economiei şi societăţii „reale”.

Revenind la acuza de „dinamitare” a ştiinţei economiei, venită cumva prin gratificarea şi, implicit, privilegierea între obiceiurile epistemologice ale breslei economiste, a unui anumit tip de problematizare şi, respectiv, de formalizare (pozitivistă şi, respectiv, matematizată), formularea pare… violent-explozivă. Totuşi, ea nu suferă de netemeinicie. Formatul „literar” al economiei, endemic vârstei ei clasice, nu este substituit, prin matematizare, decât cu un alt limbaj, deloc mai bogat în sensuri, numai bun pentru a abilita, însă, o vedere mecanicistă a proceselor economice.

Acestea sunt decăzute, în ev neoclasic, de la rangul de manifestări teleologice ale subiecţilor umani, la exprimări deterministe ale unor agregate pluripersonale. Iar „mecanica” mai deschide o cutie a Pandorei: incită la mecanizare şi produce mecanizatori. Economia liberă pierde în favoarea reglementării, dirijării, planificării, pe care matematica le face plauzibile, fără ca posibilitatea ameliorării bunăstării prin coerciţie să poată fi vreodată demonstrată. Ştiinţa economiei devine, subtil, dintr-un instrument de educare, unul de dresaj.