GESTIONAREA ACTUALEI SITUAŢII PANDEMICE ŞI IEŞIREA DIN CRIZĂ

Anul 2020 ar putea fi începutul unei etape a dezvoltării economiei mondiale după criza financiară internaţională (CFI) prelungită, izbucnită în toamna anului 2007.

Nu mai este un secret pentru nimeni că actuala pandemie reliefează în plan economic necesitatea adoptării unei terapii complexe care să aibă ca rezultat final ieşirea din actuala situaţie, pe cât posibil, cu pierderi cât mai mici pentru economie şi populaţie. Organismele internaţionale cunoscute în faptul că elaborează estimări şi prognoze cu marje mici de eroare, sunt acum în situaţia de a schimba frecvent cifrele, ca efect al existenţei unei mari necunoscute: durata şi amploarea pandemiei. Iar cifrele publicate de marile economii ale lumii, aflate în criză, precum SUA, China, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, îngrijorează prin numărul record de şomeri sau persoane care sunt declarate temporar inactive, prin scăderea puternică a ritmului PIB în primul trimestru al anului în curs, şi prin estimări economice deloc optimiste pe termen scurt şi mediu.

Analiştii şi decidenţii se întreabă: cât timp vom putea continua în actualele condiţii?

Particularitatea principală a acestei crize este dependenţa de evoluţia pandemiei, în funcţie de care se va decide asupra reluării activităţii economice în statele lumii, cu acceptarea unor riscuri mai mari sau mai mici. Profesorul american Paul Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie în 2008, aprecia în cadrul unei emisiuni la CNN din aprilie 2020 că economia este în comă indusă. Cu această particularitate de inducere a stării de somnolenţă, nu ne-am mai confruntat vreodată în economia mondială.

S-au făcut o serie de comparaţii despre actuala criză cu Marea Criză din 1929-1933, precum şi cu criza financiară internaţională din 2008. Dacă primele două crize mondiale, cea din 1929-1933 şi cea din 2008, au izbucnit în SUA (prima putere economică a lumii), cea actuală a început în China (a doua mare putere economică a lumii). S-a mai comparat actuala criză pandemică cu o stare de război, dar în opinia mea, actuala situaţie este mai complicată, mai gravă, deoarece în timp de război există victime directe ale bombardamentelor care au loc, iar acum, în timp de pandemie, victimele coronavirusului produc alte victime, pericolul de contaminare fiind periculos de mare.

Cum trecem de criza actuală şi cât de rezilientă este economia mondială? Am văzut aproape peste tot în lume că s-a decis închiderea parţială a economiei, cu oferirea unor mari cantităţi de bani sub forme diverse în scopul supravieţuirii, fie că este vorba de populaţie sau de firme.

Indiferent de mărimea statului respectiv, fie că vorbim de SUA, Germania, Japonia, Marea Britanie, Franţa, este important să se ia în considerare abordarea planificată a alocării acestor resurse.

În mod clar că pentru a avea fonduri de alocat este necesară o redistribuire raţională a resurselor economice care să permită o asemenea abordare. Cu cât raportul dintre oferta şi cererea de fonduri financiare este mai mic, cu atât creşte vulnerabilitatea statului în cauză.

Orice amânare în trecerea la masa de lucru ne va costa, direct proporţional cu durata şi amploarea efectelor pandemiei asupra cererii şi ofertei, sub toate formele sub care se regăsesc acestea în plan economic.

Nu este benefic să aşteptam să treacă criza, ci, dimpotrivă, să fim pragmatici şi să valorificăm toate oportunităţile care există şi se pot dezvolta în viitor. Să păstrăm distanţa socială, dar să nu fim pasivi deoarece lipsa de acţiune ne costă.

În spatele deciziei macroeconomice, suntem de părere că ar trebui să existe scenarii elaborate de specialişti şi care să pornească de la următoarele trei ipoteze de bază:

• persistenţa prăbuşirii economice şi sociale,
• stagnarea declinului,
• creşterea economică.

Avem multe necunoscute, dar cea mai importantă este durata şi amploarea pandemiei. Toate scenariile ar trebui să pornească de la un adevăr: nu putem evita recesiunea economică. Dar putem să estimăm costurile aferente variantelor, astfel încât să se alegaă soluţia optimă.

De la extinderea crizei COVID-19 analiştii economici s-au întors la soluţiile adoptate în timpul crizei financiare internaţionale care a izbucnit în toamna anului 2007 în economia SUA şi a trecut oceanul în câteva luni în Europa. Atunci s-a utilizat frecvent termenul de contagiune pentru a descrie răspândirea crizei în principal în statele dezvoltate ale lumii. S-a spus atunci că este o criză de sistem, adică a sistemului capitalist deoarece în primii patru ani cel puţin de la izbucnirea sa a persistat un decalaj al ritmurilor de creştere între statele dezvoltate ale lumii (acestea înregistrând ritmuri foarte slabe de creştere economică sau, în unele cazuri, chiar recesiune) şi ţările emergente, cu ritmuri rapide de creştere economică (în multe cazuri chiar cu două cifre!, în cazul Chinei).

Paralelă între situaţia existentă la debutul crizei financiare înternaţionale (CFI) şi criza COVID-19 în UE

Dacă ne întoarcem în urmă la perioada de manifestare a CFI, vedem aproape aceleaşi reţete cu cele de acum sub forma pachetelor fiscale anunţate de state, în principal. Ca şi atunci, şi acum problemele se cer soluţionate de către guverne. S-a spus atunci că CFI era cea mai gravă criză de la Marea Depresiune din 1929-1930. Iar acum, după 12 ani de la izbucnirea sa, se fac comparaţii care duc la ideea că pandemia actuală va fi atât de gravă încât va crea cea mai mare criză economică,comparabilă cucea din 1929-1933. Nu ştiu dacă ne ajută să facem o ierarhizare a crizelor, mai ales că cea provocată de COVID-19 este în plină desfăşurare. Comparaţiile se fac în speranţa găsirii unor remedii, dar particularităţile fiecăreia dintre cele trei crize menţionate sunt diferite, depinzând în mare parte de conjunctura internaţională în care fiecare a izbucnit.

Ce s-a întâmplat în 2008? Cum au intervenit statele?

Paralela dintre CFI şi criza COVID-19 sugerează că aşa cum situația fiscală în majoritatea statelor din zona euro a reprezentat o lungă perioadă precară (criza datoriilor suverane), că ne putem aştepta ca şocul economic provocat de COVID-19 să fie resimţit mai mulţi ani.
După creșterea substanțială în perioada 2008-2009, deficitul bugetar guvernamental mediu în zona euro s-a situat la nivelul de 6,3% din PIB, dar datoria publică guvernamentală a continuat crească, ajungând la o medie de 84,1% din PIB pe ansamblul zonei euro.
Ca şi atunci, perturbarea activităţii economice va duce treptat la creşterea datoriilor statelor.

Nici nu a avut loc complet revenirea statelor afectate de CFI, că, iată, anul 2020, după aproximativ 12 ani, aduce un nou tip de ameninţare globală. De data aceasta, sursa este contagiunea provocată de COVID-19 comparativ cu contagiunea din 2008 care era indusă de criza datoriilor suverane în Uniunea Europeană.

Deşi sursele sunt diferite, vom constata că efectele economice pot fi cel puţin tot atât de dezastruase în cazul crizei actuale. Să ne amintim că țările din zona euro au adoptat programe de consolidare fiscală cu orizonturi diferite de timp pentru contracarea CFI la nivel naţional.

Criza financiară declanșată în SUA în toamna anului 2007, a trecut oceanul în câteva luni și treptat s-a instalat în UE, profitând de slăbiciunile UEM. Sistemul de reglementări financiare din cadrul UE a înregistrat adaptări treptate în încercarea de a ieși cât mai repede din centrul crizei. Întrucât atenția tuturor era îndreptată spre derivate financiare, indicate de majoritatea analiștilor ca fiind principalul factor declanșator al crizei, la nivelul UE, într-o primă etapă, s-au adoptat o serie de prevederi legislative menite a înlătura acest factor de instabilitate.

Acestor măsuri li s-au adăugat cele neconvenționale, adoptate de către BCE, de la furnizarea de lichiditate pe termen lung pentru bănci la noi programe de achiziții de obligațiuni, anunțate din septembrie 2012. În plus, statele membre ale zonei euro au căzut de acord cu înființarea Mecanismului European de Stabilitate care a intrat recent în vigoare, înlocuind Fondul European de Stabilitate (EFSF).

Pentru a explica mai bine criza din UE s-a făcut o scurtă trecere în revistă a instrumentelor care au fost adoptate și utilizate pentru soluționarea problemelor financiare cu care a început să se confrunte UE după 2008. La momentul izbucnirii crizei financiare internaționale, instrumentul ajutoarelor de stat a fost singurul mijloc de soluționare a crizei, pe care statele europene îl vedeau ca necesar și suficient.

În perioada 1 octombrie – sfârșitul anului 2010, cca 1.600 de miliarde de euro s-au utilizat pentru susținerea băncilor. Cea mai mare parte a suportului financiar s-a regăsit sub forma garanțiilor guvernamentale acordate pentru asigurarea lichidității, reprezentând peste 9% din PIB-ul UE, în timp ce recapitalizarea și suportul pentru cumpărarea de acțiuni au reprezentat 3% din PIB-ul UE, respectiv 300 miliarde euro. În perioada 2008-2009, au fost adoptate patru comunicate care au format un ghid al măsurilor adoptate de guvernele statelor membre ale zonei euro. Obiectivul general urmărit a fost acela de garantare a funcționării băncilor europene, prin utilizarea fondurilor publice pentru restructurare bancară și nu pentru susținerea mediului de afaceri.

Situația fiscală în majoritatea statelor din zona euro a fost o lungă perioadă precară. Sustenabilitatea acestor deficite a fost critică în unele din statele membre ale zonei euro. Acumularea dezechilibrelor macroeconomice și a nesiguranței legate de previziunile de creștere a PIB au adăugat un plus de risc în ceea ce privește revenirea la normalitate într-un interval rezonabil a datoriilor suverane. Acest lucru s-a reflectat și în comportamentul jucătorilor de pe piețele financiare care au continuat să perceapă dobânzi ridicate la creditele solicitate de țările care erau considerate că au o situație fiscală vulnerabilă. Astfel, după o scădere accentuată a randamentelor obligațiunilor de stat în mai 2010, acestea au început din nou să crească pentru acele state considerate că au o situație „riscantă”.

De amintit că toate statele zonei euro au semnat în 7 mai 2010 un Acord de Stabilitate, Unitate și Integritate conform căruia acestea se angajau să adopte măsurile necesare pentru a se încadra în criteriile fiscale stabilite prin Pactul de Stabilitate și Creștere Economică. Cu excepția Estoniei și Luxemburgului, toate statele membre ale zonei euro s-au angajat sub declanșarea procedurii de deficit excesiv, să adopte programe care să soluționeze aceste probleme în conformitate cu calendarul stabilit
(vezi tabelul).

Măsuri adoptate la nivelul UE până la data de 17 martie 2020

Programele de stabilizare financiară în statele membre ale zonei euro în perioada 2010-2012 – prezentare succintă

Sursa: Prognoza economică de toamnă a Comisiei Europene (coloana 1) și recomandările Consiliului Ecofin (coloanele 2, 3, 4)

Declanșarea şi rapiditatea răspândirii crizei COVID-19 în statele membre ale UE au determinat noi reglementări în domeniul ajutoarelor de stat astfel încât să se poată susține sectoarele afectate. În comunicatul adoptat la data de 13 martie 2020 de către Comisia Europeană[1] se arată necesitatea adoptării măsurilor de susținere economică care nu pot să fie finanţate exclusiv de bugetul comunitar. Având în vedere legislația comunitară, statele membre susțin companiile afectate prin furnizarea de lichiditate sub forma ajutoarelor de stat, astfel:

1. Ajutoare de stat acordate fără obligația notificării către Comisia Europeană[2]: scutiri de taxe, împrumuturi sau garanții la dobânzile pieței, ajutoare de minimis (maximum 200.000 euro, pentru totalul celor 3 ani), împrumuturi la dobânzi speciale (maximum 1 milion de euro pentru 5 ani), garanții subvenționate (maximum 1,5 milioane de euro pentru 5 ani).
2. Ajutoare de stat pentru IMM-uri sub formă de scheme de ajutor de stat[3] cu obligația notificării Comisiei Europene: împrumuturi sau garanții pentru pierderile de lichiditate ale companiilor pe termen scurt, cu o durată de implementare de maximum 18 luni.
3. Ajutoarele de stat pentru marile companii ce pot fi acordate exclusiv sub formă de măsuri individuale de ajutor doar cu notificarea Comisiei Europene prin împrumuturi sau garanții care să acopere pierderile de lichiditate ale companiilor beneficiare pe o perioadă de maximum șase luni.
   

Acum este altfel. Criza virusologică a început într-o ţară emergentă, cu un ritm de dezvoltare alert, de fapt cel mai rapid din lume, care se află pe locul al doilea pe plan mondial, după mărimea PIB. Cu alte cuvinte, de data aceasta, criza a început nu într-o ţară capitalistă, ci într-o ţară cu un model de succes, China, care îşi dezvoltase în ultimul deceniu o strategie de alianţe politice şi economice sub denumirea „O centură, un drum” şi îngloba peste 60 de state, în principal din Asia şi Europa de Răsărit.

Aşa cum criza imobiliară din SUA a explodat în criza financiară internaţională, aşa şi acum, criza virusologică din China s-a răspândit rapid în lume, devenind pandemie şi având un puternic ecou în sfera economică şi socială.

Ce este de făcut? Am învăţat ceva din experienţele anterioare?

În momentul de faţă, din experienţa anterioară şi din ceea ce se conturează în actuala situaţie pandemică este faptul că ar trebui construit un sistem de apărare al Uniunii Europene şi în special al României pe fondul temerilor că această criză virusologică va continua mai mult de un an. Pentru aceasta, este necesară elaborarea de scenarii, astfel: pe termen scurt (până la depăşirea vârfului ritmului de contaminare a populaţiei), mediu (de redresare a disfuncţionalităţilor economice şi sociale provocate de criză) şi lung (planificarea unei strategii de redresare economică de la un minim atins ca efect al crizei către ţintele anterioare crizei, în măsura în care acestea mai sunt adecvate noii realităţi postcriză). Pentru toate acestea, este necesar să fie luate în considerare cu obiectivitate toate variantele posibile, fiind necesare date economice exacte care să arate poziţia reală a economiei româneşti în faţă contagiunii, inclusiv cea economică, în sensul vulnerabilităţii faţă de dependenţa de importuri (analiza lor, pe categorii) şi a importanţei fiecărui partener comercial al României, precum şi sub forma structurii ISD.

• Putem estima că puternica contracție a cererii, cauzată de „coma indusă” în economie are ca efect direct reducerea corespunzătoare a ofertei de bunuri şi servicii.
• Măsurile adoptate de majoritatea guvernelor statelor din zona euro în particular și din Uniunea Europeană, în ansamblu, legate de contracararea pandemiei, afectează negativ evoluţia economică a statelor membre. Mai mult decât atât, estimarea Comisiei Europene, care menționează că zona euro și Uniunea Europeană (UE) urmează să intre în recesiune în 2020, reprezintă premise obiective pentru aceasta. Potrivit autorităților europene, impactul direct al pandemiei de COVID-19, prin toate canalele, va reduce creșterea PIB-ului real al UE cu 2,5 puncte procentuale în 2020 comparativ cu situația în care nu ar exista o pandemie[4].

Opinia noastră este că estimările Comisiei Europene se vor modifica în continuare în scădere, consecinţele crizei pandemice fiind în momentul de faţă greu de anticipat atât timp cât această problemă medicală nu are deocamdată soluţie şi produce pagube economice cu efecte devastatoare.

Principalele obstacole cauzate de COVID-19 sunt în ordinea reliefării lor următoarele:

1. Activitatea economică internă:
   a. Perturbarea puternică a productivităţii muncii – evaluarea impactului economic şi social al măsurilor adoptate până acum şi a celor preconizate;
   b. Deficienţe financiare cauzate de revenirea în ţară a unui număr relativ mare de oameni, ceea ce tensionează fondurile de protecţie socială şi de servicii medicale, şi aşa precare.
   c. Reducerea activităţilor din învăţământ, cultură, sport, precum şi din zona de petrecere a timpului liber (până la zero în multe cazuri) induce o presiune socială (direct asupra celor activi şi indirect prin intermediul familiilor lor) cu impact asupra productivităţii muncii in domeniile care sunt încă funcţionale.
   d. Posibile efecte cauzate de întreruperi ale furnizării de necesităţi precum energie, apă, materii prime (ca efect posibil al contagiunii cu COVID-19 a angajaţilor din aceste domenii, ceea ce poate provoca o criză de specialişti).
2. Diminuarea accentuată a resurselor financiare (cheltuieli mai mari fără acoperire de intrări, ceea ce duce la dezechilibre bugetare puternic nesustenabile);
3. Scăderea capacităţii de absorbţie a exporturilor noastre către zonele afectate de COVID-19 (şi de aici necesitatea adaptării producţiei la noua cerere);
4. Posibile atacuri economice executate de persoane, grupuri de interese sau chiar state pe fondul economiilor slăbite ale lumii; aceste atacuri pot fi realizate pe mai multe planuri, începând cu specularea situației resurselor primare (vezi petrol – gaze), continuând cu achiziții agresive (pe fondul scăderii activităţii bursiere sau prin ofertare directă).
5. Război informaţional în ceea ce priveste datele economice, care va conduce la o dificultate suplimentară a elaborării deciziei.

• Măsurile trebuie gândite astfel încât să ţină seama de ritmicitatea proceselor economice (eventual anticiparea modificării acestor ritmicităţi) şi de suprapunerea acesteia cu ritmurile preexistente (ritmicitatea ciclului agricol, care este rigid, spre exemplu). A se ţine cont, cu prioritate, de gestionarea agriculturii (inclusiv Fondul Naţional de Seminţe) şi a derulării unor programe naţionale de reindustrializare a ţării, ţinând seama de noile realităţi, de progresul tehnologic actual;
• Decidenţii să aibă în vedere că echibrarea activităţilor economice la nivel mondial se va face cu oscilaţii care pot fi pe anumite perioade cu ecart mare şi mai frecvente, până la atingerea stabilităţii. Fiecare minim al acestei oscilaţii, să sperăm amortizate, va reprezenta o provocare în sine pentru populaţie şi firme;
• Elaborarea de măsuri care să se adreseze nivelului macro, fiind necesară amortizarea dinamicii evenimentelor (de tip încetarea activității pe burse, de ex.), dar și a nivelului micro, pentru susținerea IMM -urilor (stimularea lor și asigurarea de spaţiu fiscal si financiar pentru a se replia rapid pe noua realitate economică, cerere şi ofertă).
• Rolul statului (respectiv al UE și al celorlalte instituţii internaţionale) este de a asigura stabilitate.
• E de dorit ca la nivel global răspunsul la criza economică să fie unitar, trecându-se de tendinţe de câştig individual localizat pentru a se asigura o capacitate de răspuns rapid şi eficient în faţa provocărilor viitoare, pericolul fiind perpetuarea acestei situaţii sub diverse forme.
• Economia României, ca parte a Uniunii Europene, este afectată prin canalul comerțului exterior, având în vedere nivelul ridicat de integrare comercială intra-comunitară (aproximativ 70%).
• Statele cel mai afectate de pandemie din UE au şi o contribuţie importantă la PIB-ul cumulat: Italia, Spania, Franța și Germania. Reducerea drastică a consumului (cererii) în aceste state și renunţarea temporară a planurilor investiționale vor avea, prin efect de contagiune, repercusiuni importante asupra exporturilor (atât ale acestora, cât şi ale statelor partenere).
• Totodată, importurile vor fi şi ele perturbate de întreruperile lanțurilor globale de valoare (LGV), înlocuirea segmentelor acestora fiind deosebit de dificilă ca urmare a specializării înguste la nivel mondial şi a faptului că „Fabrica China” a avansat spre poziţii intermediare ce sunt dificil de înlocuit cu subansamble produse local, într-un termen scurt şi la preţuri competitive.

În concluzie, datoria statelor poate urca la cote nesustenabile, banii care acum se alocă sub diverse forme nu vor exista la nesfârşit în condiţiile actuale (dobânzile la împrumuturi pot urca la niveluri de neacceptat), ratingul de ţară fiind un bun indicator de evoluţie (ştim deja că agenţia Fitch a revizuit perspectiva României de la stabilă la negativă în plan investiţional).

În aceste condiţii, ce avem de făcut? O soluţie viabilă, deloc uşoară, este aceea de a gândi o strategie câştigătoare care să asigure în condiţii de criză, din resurse interne, produsele şi serviciile necesare unui trai decent şi, pe de altă parte, prin atragerea resurselor proprii (câte mai sunt) şi a celor din exterior (în principal fonduri europene), să se treacă la elaborarea şi aplicarea de măsuri ţintite de mărire a valorii adăugate în economia românească. Chiar dacă în scenariul optimist, vom trece cât mai repede de această criză, nu trebuie neglijate vulnerabilităţile pe care le avem, pericolul izbucnirii pe viitor a unei alte pandemii fiind iminent. De aceea, trebuie să fim pregătiţi.

[1] European Commission – „Communication on the economic aspects of the COVID-19 crisis”, Brussels, 13.3.2020.
[2] Pe baza Regulamentului CE 1407/2013.
[3] Pe baza liniilor directoare ale Comisiei Europene pentru ajutoare de stat pentru salvare și restructurare.
[4] https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/communication -annex-coordinated-economic-response-covid19-march-2020_en.pdf