LONDRA – În perioada 17-18 iulie, liderii Uniunii Europene se întâlnesc la Bruxelles pentru a încerca să ajungă la un acord cu privire la fondul de recuperare propus de 750 de miliarde de euro (852 miliarde de dolari). În prezent, statele membre nu sunt de acord cu mai multe aspecte, inclusiv cotele de subvenții și de împrumuturi din pachet precum și care sunt condițiile, dacă este cazul, în urma cărora se vor face plățile. Dar, odată ce liderii vor încheia un acord, cea mai importantă întrebare va fi modul în care statele membre ar trebui să cheltuiască banii. Răspunsul este departe de a fi evident.
Guvernele au două obiective potențial contradictorii. În primul rând, economiile europene au nevoie de o încurajare a cererii pentru a compensa restricțiile asupra formelor de consum „sociale” (restaurante, baruri, săli de concerte și altele asemenea) și pentru a sprijini cheltuielile persoanelor ale căror venituri au scăzut. Într-un recent document de lucru, cercetătorii de la Institutul Ifo din München au realizat sondaje la firmele germane pentru a arăta impactul deflaționist pe care îl are COVID-19 în prezent. Acest lucru sugerează că presiunile pe cerere sunt mai mari decât cele pe ofertă.
În al doilea rând, țările europene trebuie să-și asume mai deplin oportunitățile digitale și să progreseze rapid în direcția independenței de carbon în următorul deceniu. Prin urmare, Comisia Europeană a propus ca statele membre să cheltuiască o parte importantă din banii fondului de recuperare pentru investiții și reforme care promovează creșterea pe termen lung, încurajând tranzițiile ecologice și digitale.
Dar investițiile publice – pentru destinații precum noile legături feroviare de mare viteză, stațiile de încărcare a vehiculelor electrice sau pentru rețelele cu fibră optică – vor face prea puțin pentru a stimula cheltuielile în următorii ani. Astfel de proiecte de infrastructură au nevoie de timp pentru a trece prin comisii de planificare și necesită mulți ani pentru a fi ridicate. Tichetele de consum sau programele de tipul “rabla”, pe de altă parte, ar crește rapid cererea, dar nu ar face prea mult pentru a grăbi trecerea la o economie digitală durabilă, chiar dacă li s-ar oferi o tentă verde.
Cu toate acestea, există o modalitate prin care factorii de decizie politică pot sprijini cererea pe termen scurt, în același timp accelerând trecerea către neutralitatea carbonului: o reformă fiscală ecologică îndrăzneață, combinată cu compensații generoase prin intermediul sistemului de impozite și beneficii și cu finanțare ieftină pentru a ajuta firmele și gospodăriile să se adapteze.
Argumentul economic pentru un astfel de plan este simplu și larg acceptat. Prin creșterea costului de emisii nocive de gaze cu efect de seră, “impozitele ecologice” împing consumatorii și firmele să renunțe la activitățile poluante și conduc către conservarea rentabilă a energiei. Mai mult, impozitele ecologice cu o traiectorie ascendentă predeterminată stabilesc o cale credibilă pentru costurile viitoare ale poluării. Acest lucru oferă întreprinderilor și gospodăriilor claritatea de care au nevoie pentru a investi în inovații și echipamente care economisesc energie.
Sistemul european existent de comercializare a emisiilor de carbon nu a furnizat acest semnal de preț. Prețul carbonului a fost prea mic pentru prea mult timp pentru a induce modificări în consum și prea volatil pentru a oferi firmelor indicii credibile cu privire la costurile viitoare de poluare.
Corecțiile recente au adus sistemul mai aproape de o taxă pe carbon, dar prețul emisiilor de CO2 este încă de aproximativ 20 EUR pe tonă. Potrivit Băncii Mondiale, aceasta ar trebui să crească astăzi la aproximativ 50 de euro pe tonă și 70 de euro pe tonă până în 2030, pentru a fi în concordanță cu obiectivele de reducere a emisiilor din acordul climatic de la Paris.
Mai mult, schema de comercializare a emisiilor nu acoperă trei dintre cele mai poluante sectoare europene: construcțiile, transportul și agricultura. Aceste trei sectoare, împreună cu prelucrarea deșeurilor și alte activități, reprezintă 55% din emisiile de gaze cu efect de seră ale UE. Astfel, sunt încă necesare reforme naționale îndrăznețe privind impozitele ecologice.
În plus, statele membre ale UE ar trebui să reducă permanent impozitele pe muncă și să crească beneficiile sociale, începând de acum. Acest lucru ar oferi economiei un impuls imediat al cererii și ar consolida stimulentele de lucru.
Responsabilii de politici ar trebui să se asigure că reducerile de impozite și cheltuielile suplimentare aduc mai mult decât o compensare pentru introducerea impozitelor ecologice, care la rândul lor ar crește treptat în următorul deceniu. Între timp, fondurile europene ar putea compensa parțial inevitabila creștere temporară a deficitelor bugetare rezultate dintr-un astfel de amestec de politici.
Adevărat, impozitele ecologice pot fi problematice din punct de vedere politic, deoarece mulți vor pierde: inclusiv muncitorii din industriile poluante și persoanele care nu își permit să își izoleze casele sau să-și cumpere o mașină eficientă cu combustibil. Dar noile fonduri UE pot contribui la atenuarea acestor efecte.
La nivel regional, noul Fond de tranziție (Just Transition) din UE poate sprijini economiile locale în care sectoarele poluante sunt angajatori majori. Guvernele ar trebui să completeze această asistență cu programe naționale de investiții pentru a face impozitele ecologice mai acceptabile din punct de vedere politic în aceste regiuni.
Dar nu este suficient să oferi gospodăriilor și firmelor semnale de preț clare pentru a-și reduce emisiile. Au nevoie de mijloace de ajustare, de asemenea. Prin urmare, UE ar trebui să utilizeze o parte din noile sale fonduri pentru a oferi subvenții generoase și finanțare ieftină pentru investiții ecologice. Destinatarii ar trebui să includă municipalitățile, care sunt adesea responsabile pentru proiectele de transport public. Astfel de investiții nu numai că ar contribui la acceptarea politică pentru reformele ecologice, dar ar spori și eficiența noilor semnale de preț, ajutând firmele și gospodăriile să reacționeze la acestea.
Criza COVID-19 distrage lumea de la amenințarea continuă cu schimbările climatice. Dar nu ar trebui, deoarece fondul de recuperare al UE oferă guvernelor o oportunitate unică de a muta povara fiscală de pe muncă pe poluare. Iar asta guvernele ar trebui să o folosească.
Traducere, adaptare și editare: Daniel Apostol, director editorial Jurnalul, Economistul și ClubEconomic.ro
