PRIME RATE-UL ROMÂNESC (I)

Date:

Am citit din obișnuință profesională recentul Program de Convergență 2018-2021 al Guvernului României, elaborat pe baza (i) Regulamentului Comisiei Europene (CE) nr. 1466/1997 al Consiliului privind consolidarea pozițiilor bugetare și supravegherea și coordonarea politicilor economice, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1055/2005 al Consiliului și a (ii) Regulamentului (CE) nr. 1175/2011 al Parlamentului European și al Consiliului European. Elaborarea programului menționat ține de o structură tip „patul lui Procust”, care are în vedere codul de conduită referitor la specificațiile privind implementarea pactului de stabilitate și creștere și de liniile și orientative pentru formatul și conținutul programelor de stabilitate și convergență din 5 iulie 2016.
Am menționat sorgintea legală a acestui document-program impus prin normele UE din trei motive. Regulamentele UE sunt obligatorii. Programul României se transmite instituțiilor comunitare competente ca o obligație de stat membru pentru a fi analizat, a face evaluări și recomandări, iar a face comentarii pe astfel de documente de oricine și oricând, fără a ține cont de normele care le impun legal prin apartenența României la UE intră în aceeași categorie fie a relei-credințe, fie a manipulării. Desigur, orice guvern este obiectiv în intențiile sale în raport cu ceea ce și-a propus prin programul de guvernare. Intențiile într-un program de convergență răspund obiectivelor standard cerute de partenerii noștri prin legalitatea în comun convenită. Criticabil poate fi mai degrabă programul de guvernare, dar votul popular și parlamentul ne spun că acesta este valid, conform procedurilor democratice, pe cale de fi însă demolate de alții spre ceva nebulos.
Preiau din Programul de Convergență 2018-2021, de la subcapitolul 1.3. Politica monetară și cursul de schimb, faptul că BNR are ca obiectiv fundamental asigurarea stabilității prețurilor, prin aceasta aducându-și contribuția, împreună cu păstrarea stabilității financiare, la o creștere economică sustenabilă. Se precizează că politica monetară se centrează pe strategia de țintire a inflației (2,5% +/-1pp) cu crearea premiselor de a aduce rata inflației la limita definiției cantitative a stabilității generale a prețurilor (2%) stabilită de BCE. De asemenea, se precizează că s-a urmărit obiectivul unui echilibru optim între rata dobânzii de politică monetară (afectând creditarea și fluxurile de capital extern), cursul de schimb și nivelul rezervei valutare, evident toate fiind în mișcare sub influența unor factori divergenți interni și internaționali. Textul este diferit de oarece declarații politice, dar trebuie să admitem că cine își asumă o astfel de gestiune trebuie să o facă cu responsabilitatea unei capacități și intimități profesionale profunde, înainte de a se comunica deciziile Consiliului de Administrație al băncii centrale.
Ajungem însă la preocupările de protecție a consumatorilor (în general a populației) față de serviciile financiare oferite de băncile comerciale, care țin sau ar trebui să țină seamă de constelația celor trei elemente aflate într-un echilibru dinamic, dar distorsionat de canalul de transmisie a impulsului monetar mai ales de ceea ce înseamnă economia comportamentală. Creditor sau creditat își urmăresc interesele, fie pe bază de cunoaștere și intuiție, fie pe bază de cerințe stringente, încercându-se respectarea normelor de ambele părți. Dar riscul ajunge să fie un drog pentru mulți, în ideea că nu îi va ajunge. O primă implicare de a stimula consumatorul, dar și de a-l proteja, este mereu politica guvernamentală, una fiind cea prin care și-a propus programul Prima Casă, o bucurie pentru băncile care s-au calificat pentru gestiunea fondurilor alocate, mai ales din punctul de vedere al garanțiilor, când creditul imobiliar alunecă să devină neperformant. Se pare că a ajuns și în acest caz neperformant. Implicarea mai recentă a statului a avut și conotația de a stimula creșterea economică prin lanțul creditare case – susținerea sectorului construcțiilor, cu tot ce înseamnă în amonte și aval de acesta. Desigur, judecata face apel la o înlănțuire logică, dar componentele pot fi riscante, la ceea ce s-a și ajuns.


Dar, după cum afirmă un comentator al recomandărilor Comitetului Național pentru Supravegherea Macroprudenţială – CNSM, nr. R/1/2018, referitoare la evoluția programului Prima Casă, prin care se solicită guvernului actual să evalueze oportunitatea recalibrării programului Prima Casă (pornit de un alt guvern) din punct de vedere social. Revizuirea privește condițiile de accesare a acestui program, cu menținerea unui grad de îndatorare sustenabil. Se pare că programul Prima Casă a fost dus „până în pânzele albe” cu folosirea garanțiilor de stat. Observația este pertinentă din punctul de vedere al aspectului până unde duci un bine ca acesta să nu se întoarcă în rău. Dacă ajungem să spunem că „volumul creditelor acordate prin programul Prima casă a căpătat o dimensiune sistemică, atât prin volumul stocului de împrumuturi (31,9 miliarde lei, reprezentând 26% din total credite acordate populației, în martie 2018), cât și în ceea ce privește fluxul de credit ipotecar (acesta a totalizat 64% din cel acordat în anul 2016 și 58% din cel acordat în anul 2017)”, atunci avem o problemă indusă, asemănătoare prime rate-ului american, una din cauzele principale ale ultimei crize financiare și care ne poate crea probleme din punctul de vedere al stabilității financiare. Acest lucru rezultă din chiar raportul Comitetului Național pentru Supravegherea Macroprudenţială pe anul 2017. Suprastimularea cererii de locuințe a avut consecința creșterii prețurilor locuințelor cu semnele unei bule financiare în devenire și îndatorarea excesivă a debitorilor, chiar în condițiile unui nivel scăzut al ratelor de dobândă și al creșterii veniturilor. Nivelul ratelor au devenit, însă, sensibile la modificările nivelurilor de dobândă (vezi comentariile zilnice pe ROBOR). Pe de altă parte, prin facilitățile acordate de stat programului, a crescut expunerea acestuia față de sectorul bancar, iar acesta din urmă este expus unui împrumutat, fie el și suveran.
Desigur, ar trebui să plecăm de la sorgintea programului Prima Casă,
momentul lansării și condițiile acelui timp de criză. Se comentează că programul a fost o contrapartidă de confort la reducerea salariilor în sectorul bugetar, a veniturilor în general, de a da de lucru bancherilor, să nu moară creditul, o încercare nereușită de opri exodul de forță de muncă, afaceri pentru asigurători, evaluatori de garanții etc., într-un fel a ține economia în viață. Dar exuberanța creată prin garanții ale statului și avansul minim, în condițiile lipsei de stabilitate a locurilor de muncă, a stimulat extazul atât al creditorilor, cât și al creditaților.
Desigur, în cadrul măsurilor macroprudenţiale identificăm instrumente pentru protecția debitorului, implementate prin norme al BNR și, mai recent, prin cele ale Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care, bine se precizează, trebuie să fie coerente și nu în competiție din punctul de vedere al atribuțiilor fiecărei entități. Vulnerabilitățile sociale asociate debitorilor cu un grad de îndatorare ridicat se răsfrâng asupra întregului sistem economic, studii empirice demonstrând că un avans mic la creditare având și garanții de stat duce aproape automat la o rată mai mare a gradului de credite neperformante, iar de aici la alte consecințe pentru bănci (șubrezirea stabilității lor financiare cu creșterea ROBOR) și debitori (ajunși pe mâna executărilor silite de către firme care au cumpărat creditele neperformante). Mai rău este că se ajunge la inițiative legislative (darea în plată, menținerea cursului valutei la data creditării) cu menirea declarată de protejare a debitorilor, dar care nasc alte mecanisme economice în care tot debitorul este bun-platnic, iar în final toți contribuabilii acestei țări.
Din păcate, prime rate-ul românesc are mai multe conotații și ne demonstrează oscilații între cine ar trebui să judece cât poate să fie îndatorat cineva sau cu cât se poate îndatora cineva care are nevoie de un credit. Dar, cum fiecare are propriul lui interes, fiecare din competitori crede că poate face uz de slăbiciunile sau interesele celuilalt. De aici se naște problema educației în general și a celei economico-financiare în special. Dar, și mai mult, problema cheie este cea a acordării de consultanță cu bună-credință din partea bancherului, a informării corecte reciproce creditor (avans minim, nivel DAE, nivel rate versus venituri certe, riscurile dobânzii variabile, ale cursului de schimb dacă se creditează în valută, nivel de garanții, evaluarea acestora, riscurile neachitării ratelor etc.) și creditat (nivelul corect al venitului, certitudinea consolidării acestuia, alte angajamente de plată, buna-credință că a înțeles oferta de credit și condițiile acesteia etc.).
Suntem cu toții ființe raționale și ar trebui să avem propriile noastre instrumente pentru a ne apăra de un prime rate exuberant mai în toate domeniile vieții. Libertatea individului este adevărată dacă se bazează pe propriile lui judecăți preventive în raport cu ceea ce poate să accepte sau să ofere, fie instituțional ca angajat, în baza normelor, fie ca persoană fizică cu un minimum de posibilități. Protecția trebuie să fie reciprocă și nu de natura unor promisiuni iluzorii care până la urmă explodează în social, cu veșnica întrebare cine este vinovatul de serviciu, cine nu a făcut ceea ce trebuia făcut. Pe de altă parte, toate măsurile administrative, precum cele de fixare a unui nivel maxim de îndatorare dincolo de libertatea responsabilă în relația contractuală legală între creditor și creditat, sunt simțite ca o ingerință în drepturile fiecărei din părți. Percepția este că ar fi bine ca responsabilitatea creditorului și a creditatului să fie transferată altuia, iar acest terț să răspundă de iresponsabilitatea primilor, dar mă întreb: în ce calitate și cu ce costuri pentru noi toți?

 

Mă întreb, de asemenea, când vom reuși să stăm drepți unii față de alții cu responsabilitățile asumate mai întâi moral față de noi înșine și apoi față de semenii noștri, având în jur suficientă legislație istoric stabilită – Codul civil, de exemplu – care poate rezolva litigii de natura celor între creditor și creditat? Repetăm în van. Contractul este legea părților asumată cu bună-credință, prin informarea reciprocă corectă, aplicarea clauzelor lui e obligatorie chiar dacă extazul te-a împiedicat să le citești de la cap la coadă sau ai zis că merge și așa. Mai avem de distins între cei care în mod real nu mai pot plăti și cei care nu mai vor să plătească crezând că un împrumut poate deveni proprietatea lor. Și atunci se caută subterfugii ca să nu mai plătească mai nimic, dar care inspiră pentru unii legiuitori proiecte de legi care ridică o altă problemă capitală.

(va urma)

 

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Relația românilor cu băncile în ultimii opt ani 

Centrul de Soluționare Alternativă a Litigiilor din domeniul Bancar...

Mihai Daraban: C.E. trebuie să se implice în uniformizarea modului de funcționare a camerelor de comerț europene

Președintele Camerei de Comerț și Industrie a României (CCIR),...

Misiune economică România-Spania la Barcelona și în Insulele Baleare

Platforma Repatriot, care conectează românii din afara granițelor cu...

Concurs european de educație financiară organizat de Asociația Română a Băncilor

  Asociația Română a Băncilor, în parteneriat cu Banca Naţională...