La un deceniu distanță de la căderea Lehman Brothers se poate spune că lumea s-a preocupat insistent pentru ca viitorul să fie mai bine pregătit și stabilitatea financiară să fie protejată. Mai bine nu este și echivalentul unui scut de netrecut. Istoria economică a lumii a relevat că motorul declanșării unei crize nu este mereu același și, de fiecare dată, ceea ce este mai sofisticat, mai în vogă, poartă cu sine și declanșatorul crizei. Christine Lagarde atrăgea atenția (septembrie 2018) asupra complexelor legături dintre sectorul financiar și economia reală, un aspect pe care cei mai mulți politicieni contemporani crizei l-au ignorat, lipsa lor de reacție determinând creșterea facturii acesteia. Reglementarea sistemului financiar urmărește o țintă mișcătoare, determinată atât de faptul că progresul tehnologic mută relațiile financiare în alte sfere, cât și de faptul că societatea își schimbă criteriile valorice.
Preocupărilor față de administrarea sistemului financiar global și susținerea cooperării internaționale pentru a progresa și a ne proteja împreună le este opusă teama de globalizare, vinovații de serviciu fiind comerțul (deschiderea pieței mărfurilor și serviciilor) și sectorul financiar-bancar (deschiderea pieței capitalului), dându-se deoparte impresionanta creștere a bunăstării globale, extinderea ofertei de locuri de muncă și avansul tehnologic prin cooperare realizate în ultimele șapte decenii: deja peste 50% din populația globului se înscrie în standardul de clasă mijlocie și bogată, cu perspectiva ca în 2030 numărul acesteia să fie de 5,6 miliarde persoane (în creștere cu 1,8 miliarde persoane față de prezent), comparativ cu 2,7 miliarde încă expuși vulnerabilităților (H. Kharas, K. Hamel – A Global Tipping Point: Half the World is Now Middle Class or Wealthier, The Brookings Institution, 2018).
Numeroși lideri nu mai doresc un sistem bazat pe interacțiune și responsabilitate comună, fiind dezinteresați de răspunderile globale. Donald Trump excelează prin desconsiderarea multilateralismului. Extinderea participanților la procesul globalizării și complexitatea comunicării dintre aceștia au crescut gradul de permeabilitate a frontierelor, astfel încât dorințele de încetinire sau recul al globalizării nu vor putea duce la întoarcerea sistemului financiar la un moment din trecut, ci doar îl vor canaliza către alte segmente ale pieței, suscitând mereu căutarea de norme destinate asigurării prudențialității și protejării stabilității dobândite.
Pe măsură ce organismele internaționale (FMI, UE) și-au accentuat abordările de tratament colectiv al gestionării practicilor de control al piețelor financiar-bancare, au apărut și susținătorii unui tip de conservatorism deschis către extrema dreaptă, argumentat cu respingerea unor viitoare reduceri de prerogative ale suveranității.
Trei decenii după îmbrățișarea economiei de piață de către statele ieșite din totalitarism, un curent de abandonare a pieței libere și libertăților individuale se resimte cu tot mai multă pregnanță. În timp ce America se retrage brutal din funcția de protejare a ordinii internaționale liberale, rivalitatea între marile puteri se simte tot mai puternic, odată cu promovarea unei neo-autocrații (Rusia, China, Turcia), mai apropiate de cultura politică a popoarelor lor decât democrația.
Ceea ce se întâmplă în mai toate țările estice ale UE nu face decât să probeze că am intrat într-o etapă nouă a geopoliticii, de distrugere a modelului economic bazat pe migrația capitalului și companiilor, pe integrarea transfrontalieră a piețelor, care nu au fost în tradiția economiilor din estul Europei și avansul în direcția aceasta li se pare multora îndreptat împotriva „tradițiilor”. Suntem în situația unui risc geopolitic emanat din însăși tranziția parcursă. Interconectarea economiilor este periclitată serios de liderii care vor să impună primatul dreptului național împotriva acordurilor internaționale, pentru a da temei atitudinilor autoritariste.
Logica stabilității cere ca lumea să facă eforturi în direcția cooperării și nu a refuzului ei. Un grup de personalități eminente a prezentat la reuniunea FMI și Băncii Mondiale din octombrie 2018, în numele G20, raportul „Making the Global Financial System Work for All”, subliniind trei aspecte: nevoia unui sistem mai bun decât cel prezent, care să promoveze stabilitatea și creșterea economică sustenabilă; necesitatea ca instituțiile financiare globale să lucreze împreună, și nu ca entități separate; o nouă structură de guvernanță capabilă să asigure coerența instituțiilor cheie și să vegheze ca sistemul să lucreze performant prin toate componentele sale.
Chiar dacă s-au îndreptat într-o direcție bună, reformele născute după criza din 2007-2008 nu sunt suficiente pentru a determina o schimbare radicală în domeniul financiar și monetar. Se poate spune că reformele aduse controlului și funcționării sistemului financiar global au fost substanțiale și îndrăznețe, dar nu radicale: cursa mecanismelor sofisticate între industria financiară și reglementatorii pieței este aprioric pierdută de ultimii, mai ales pe planul durabilității efectelor. Etica nu este punctul forte al afacerilor financiare (vezi CumEx Files – frauda fiscală de 55 miliarde euro comisă pe teritoriul UE în decurs de 15 ani către de fonduri de investiții, bănci, case de brokeraj și avocatură), dar ea nu caracterizează nici deciziile politice când problema se pune nu în termenii altruismului, ci ai eforturilor de conlucrare, politica nefiind pregătită pentru soluții de trade-off cu egoismul națiunilor.
Astfel, răspunsul politicilor publice la o criză sistemică rămâne axat pe trei coordonate: 1) socializarea pierderilor; 2) creșterea datoriei publice pentru a stăvili efectul recesionist al crizei; 3) scăderea dobânzii de politică monetară pentru a facilita curățarea bilanțurilor agenților economici.
Lipsa de progrese semnificative în ceea ce privește interacțiunea între un sistem financiar liberalizat și regimurile naționale de politică monetară și financiară, inapte să prevină apariția dezechilibrelor, începe timid să fie luată în seamă la nivel european, dar contextul politic, deteriorat între timp, ține la distanță orizontul unei soluții adecvate.
La un deceniu după criză, piața financiară depășește 320 trilioane dolari, adică este de 4 ori mai mare decât PIB-ul mondial, purtând în sine un comportament instabil. Paralel cu sistemul bancar, se extinde shadow banking-ul (intermediarii financiari nonbancari, deveniți jucători de prim rang ai globalizării), al cărui volum de active a ajuns la cca 160 trilioane dolari, depășindu-l pe cel al băncilor (Financial Stability Board – Global Shadow Banking Monitoring Report, 2018).
O parte semnificativă a sistemului financiar contemporan își generează, astfel, „propria monedă”, amplificând cererea de active financiare și dilatarea pieței, proces față de care politicile publice sunt ezitante.
Un aspect care confirmă cele de mai sus este scăderea atractivității burselor de valori: numărul firmelor listate la bursele americane a scăzut la 3.627 în 2016, de la 4.943 cu patru decenii în urmă. În contrast cu spiritul întreprinzător al americanilor, în condițiile unei creșteri a populației de la 219 la 324 milioane, numărul firmelor listate la un milion de locuitori a scăzut de la 23 la 11 (R. Stulz – The Shrinking Universe of Public Firms: Facts, Causes, and Consequences, NBER Reporter, 2018).
Cine a dispărut de pe piețele publice? În principal firmele mici și mijlocii și cele care au pus accentul pe finanțarea activelor netangibile, în principal din domeniul cercetării și al dezvoltării, care s-au îndreptat către sursele alternative de finanțare de pe piață.
Situația actuală a îndatorării statelor nu este inedită, dar este îngrijorătoare: FMI estimează datoria totală din lume la 164 trilioane dolari (Fiscal Monitor, aprilie 2018), adică de două ori mai mare decât înaintea declanșării crizei din 2007 a datoriei. Excesul îndatorării, susținut de cel al finanțării pe termen scurt, atât din partea sistemului bancar, cât și prin shadow banking, a dus la interacțiunea riscului de credit cu riscul de lichiditate, respectiv între volumul datoriei și natura ei.
Această evoluție nu poate fi disociată de multiplicarea resurselor financiare, propice creșterii economice, și crearea de cerere prin crearea de monedă (bilanțurile băncilor centrale din principalele economii ale lumii au crescut de 3-4 ori între 2007 și 2017). Potrivit FSB, la sfârșitul anului 2016, instituțiile financiare din țările care reprezintă 80% din PIB-ul mondial aveau active în valoare de 340 trilioane dolari (comparativ cu 145 trilioane în 2003).
Incapacitatea politicilor publice de a preveni ciclurile financiare și a frâna elasticitatea excesivă a sectorului financiar traduce eșecul politicilor interne în fața efectului de amplificare a finanțelor globale.
Fără bănci și finanțe, economia ar fi condamnată la stagnare și sărăcire și o parte însemnată a prosperității noastre ar fi imposibilă. Cererea recurentă de finanțare a sectorului guvernamental de către sectorul bancar, cu presiuni de menținere a dobânzilor la un nivel scăzut, nu trebuie însă să ignore că deponenții vor privi cu mai multă deschidere oferta fondurilor monetare și de plasament, astfel încât o mare masă de resurse se va muta către o sferă a industriei financiare mai puțin reglementată, care va specula pe emisiunile de bonuri de tezaur ale guvernului.
După prima criză financiară a globalizării s-au impus părerile celor care cereau ca operațiunile băncilor să fie raționalizate, ca reglementările să fie mai numeroase și mai severe. La un deceniu după, viața a îndreptat băncile către o continuare a cursului anterior crizei: băncile mari din 2008 au devenit giganticele de azi: cele mai mari 20 grupuri bancare europene, cu un bilanț de 30 trilioane euro, reprezintă dublul cotei de piață față de cele mai mari 20 bănci americane (13 trilioane). Consecința este acceptarea formulei too big to fail.
Pe de altă parte, sistemul financiar pare stabil și confortabil prin capitalul pe care îl pune la dispoziție tuturor. În multe locuri discuțiile despre reglementare, prudențialitate și risc apar ca fiind în primul rând provocate de proprietarii străini, care vor să-și asigure profitabilitatea afacerilor, chiar pe seama îngrădirii accesului autorităților și firmelor locale la resursele pieței.
În consecință, refugiul către naționalism apare ca favorizând ieșirea din angrenajul străinilor. În fapt, tocmai dezmembrarea cooperării face loc instrumentelor din shadow banking, cu riscurile pe care ele le pot avea. Criptomonedele nu sunt un sistem de generare ordonată a ofertei de monedă, dar prosperă din teama că ceea ce este un cadru cunoscut, dar supus rapacității autorităților publice, poate deveni nesigur ca urmare a dorinței de a se rupe de angajamentele multilaterale. Tocmai deoarece criptomonedele nu cunosc granițe, abordarea lor ar trebui să fie o răspundere globală (C. Lagarde – A Regulatory Approach to Fintech, martie 2018).
Dinamica tehnologiei nu poate fi oprită: deja inteligența artificială și reglementarea plăților prin blockchain și, într-o proporție în creștere, cu criptomonede intră în conflict cu conservatorismul tuturor celor care se tem de viitor. Blockchain este precursorul unui sistem financiar global descentralizat, care, deși mai riguros în exercițiu decât omul subiectiv, nu exclude definitiv riscul sistemic. Pot autoritățile monetare și cele guvernamentale să îl împiedice? Probabil că doar să-l întârzie, blockchain-ul fiind un fenomen asemănător apariției internetului cu un sfert de secol în urmă.
În luna septembrie 2018, un grup format din ex-reprezentanți din linia întâi ai Fed și ai Trezoreriei americane au elaborat un raport cuprinzând recomandări pentru gestiunea unei crize, bazat pe experiența anilor 2007-2009. Dintre cele opt recomandări, a căror logică conduce spre relevarea rolului reglementărilor și supravegherii, două stau la baza oricărui demers în întâmpinarea dezideratelor menționate: a) să te pregătești pentru ce se poate discerne ca probabil să se întâmple; b) să te pregătești să fii surprins. Prima cerință pleacă de la recunoașterea probabilității că atât cauzele, cât și manifestările unor viitoare crize vor fi diferite de cele pe care le-am cunoscut la precedenta criză.
Cea de-a doua recunoaște ambiguitatea inerentă și lipsa de predictibilitate asociată navigării propriu-zise printre situațiile de criză, care suscită inovație rapidă în materie de măsuri de limitare și control al pagubelor, experimentare prin asumarea unor practici de „trial and error” și dispersia rapidă a valorii soluțiilor bune către agențiile responsabile.
În perimetrul european s-a inițiat, după criză, o adâncire a „unității” în domeniul bancar, monetar și, mai timid, al piețelor de capital. În timp, însă, entuziasmul cu care s-a plecat la drum a pierdut din intensitate și sunt încă puternice opțiunile de recurgere la mecanisme naționale de protecție (ring-fencing), făcute posibile datorită sistemelor de gestiune națională a resurselor de intervenție și a reglementărilor neuniforme.
Risk-sharing nu reprezintă o atracție, neexistând convingerea că prețul intervenției ar fi mai mic decât cel asumat doar la nivel național. Încrederea în aranjamentele multilaterale de supraveghere și rezoluție bancară nu predomină, inclusiv ca urmare a tergiversării constituirii unei scheme europene de garantare a depozitelor. Posibilitățile de a avansa sunt reduse, deoarece ar trebui ca puținele atitudini politice prouniune să poată înfrânge rezistența euroscepticilor și a celor care cred că nu trebuie aduse modificări la tratatele existente, greu de asumat în contextul politic prezent (P. Thomsen – A Financial Union for the Euro Area, 2018).
Putem vorbi despre un sistem financiar coerent, la nivel global? Instituțiile multilaterale lucrează pentru perfecționarea reglementărilor care să asigure o stabilitate mai mare instituțiilor financiar-bancare. Pe de altă parte, începând cu cea mai puternică economie a lumii, semnalul politic de neîncredere în parteneri și de sustragere de sub incidența reglementărilor internaționale are rezonanță și în economiile emergente.
Nici cel mai perfect mecanism din punct de vedere tehnic nu rezistă lipsei de voință politică sau atitudinilor de încălcare voluntară a consensului. Sistemul financiar global este, din punct de vedere politic, fracturat, iar din punct de vedere funcțional, confruntat cu riscul asociat reglementărilor diferențiate și ierarhiei controversate a lor.
La întrebarea dacă suntem mai bine pregătiți să facem față unei noi crize de amploare globală, răspunsul este pozitiv, mai ales dacă aceasta ar avea caracteristici similare. În alte circumstanțe, valoarea necunoscutei este dependentă de gradul de conformitate a reglementărilor naționale cu cele multilaterale.
Viitorul sistemului financiar depinde de felul în care politica și inovația tehnologică vor conviețui și se vor înfrunta până când una dintre ele va domina. Prezentul ne dovedește că politica continuă să rămână în urma științei și ignoranța nu mai poate fi folosită în voie de politicieni. Darea înapoi, mai ales prin manipulare, nu va fi definitivă. Oamenii vor afla repede că o monedă virtuală este mai puțin pretabilă la corupție și că formula asociativă a giganților financiari cu puterea nu poate fi o expresie a libertății pieței și, prin urmare, nici a democrației.
Între dezvoltarea sustenabilă și sistemul financiar este o legătură strânsă: finanțarea investițiilor nu trebuie să pună în pericol stabilitatea financiară și nici factorii durabilității. Deși este o corelație simplu de înțeles, atitudinile antiglobalizare venind din diverse capitale ale lumii și inoculările site-urilor gestionate de adversarii libertății, care doresc o revenire cât mai grabnică la războiul rece, nu lasă loc unei concluzii optimiste. Trebuie să fim pregătiți să facem față unei etape de fragmentare a lumii, cu consecințe pentru stabilitatea ei și, deocamdată, cu puține idei de contracarare a dorinței de ruptură.
