Proiectul Naţional de Modernizare Economică şi Socială a României. Factori şi macrotendinţe în condiţiile crizei globale

Economistul nr. 39 (serie nouă), 24 Octombrie 2011

      TEODOR BRATEŞ

      În deschiderea reuniunii, după pauza care a intervenit în cursul verii, moderatorul dezbaterii, prof. univ. dr. Marin Dinu, a subliniat că iniţiatorii Proiectului Naţional de Modernizare Economică şi Socială a României au în vedere ca în cursul a încă şase întâlniri să definească liniile de forţă ale demersului iniţiat de AGER. Până acum, ecoul dezbaterilor a fost pozitiv, ceea ce încurajează eforturile pe care participanţii sunt decişi să le depună în continuare.      

      „Evenimentele în curs de desfăşurare ne «provoacă» să dăm răspunsuri la turbulenţele din economia globală, din economia europeană, cu efectele lor asupra economiei româneşti. Ne aflăm cumva într-o zonă de alertă. Practic, cred că suntem într-o situaţie fericită care ne permite să ne felicităm că ne-a venit ideea elaborării unui astfel de Proiect Naţional pentru a putea evalua ceea ce, într-o formulă nu tocmai adecvată, se numeşte «al doilea val al crizei», respectiv eşecul politicilor.

      Faza aceasta a crizei este, evident, una a eşecului politicilor. Sensul ieşirii din criză constă în repoziţionarea liderilor politici faţă de situaţia în care ne aflăm. Nu mă sfiesc să apreciez că este vorba şi de o criză a liderilor politici din lumea actuală, legată de incapacitatea acestora de a face faţă provocărilor cu care ne confruntăm. Toate acestea se văd cu ochiul liber. Se peticeşte ceea ce se rupe şi nu se repară ansamblul. Este nevoie de o altă abordare. În acelaşi timp, riscul improvizaţiilor este foarte mare. Noi, în cursul dezbaterilor, am conştientizat toate aceste elemente, ceea ce ne permite să avansăm în direcţia propusă. Este nevoie de un nou model economic, cerinţă care se află pe agenda întâlnirilor la nivel european şi global. Soluţia va fi gândită probabil după ce se va resorbi actuala criză. În cele şase întâlniri ale noastre ar trebui să ne preocupe, în special, şi pe noi, soluţiile pe termen lung, în perioada post-criză”.

      INTRAREA ŞI IEŞIREA DIN CRIZĂ. Dezbaterea s-a desfăşurat pe baza amplei expuneri a prof. univ. dr. Gheorghe Zaman, membru corespondent al Academiei Române, preşedintele AGER. Prima temă abordată de expunere a vizat convergenţa precum şi decalajele economice, sociale, tehnologice şi ambientale ale României, în condiţiile crizei globale. Astfel, s-a precizat că actuala criză a determinat o diminuare a PIB per capita în România într-o proporţie mai mare decât în majoritatea ţărilor membre, ceea ce a marcat o sincopă în procesul convergenţei nominale, la acest indicator care reprezintă în ţara noastră 26% în 1999 şi 42% în 2008 faţă de media UE-27=100% în anii respectivi. Produsul intern brut (la preţurile pieţei) reprezintă în jur de 40% din media UE-27=100% la PPS fiind apropiat de cel al Bulgariei, în timp ce Cehia avea 80%, Polonia 61%, Slovenia 87%, Slovacia 72%, Portugalia 78%. În prezent, decalajul de PIB per capita dintre România şi nivelul mediu UE-27 s-a redus cu câteva procente.

      Ieşirea din criza economică a României rămâne încă o ţintă prevăzută pentru PIB în 2011 care, potrivit ultimelor revizuiri ale prognozei, va fi de circa 2%, fără o perspectivă promiţătoare pentru anul 2012. Aceasta, ca urmare a deteriorării generale a climatului macroeconomic internaţional şi a celui din Zona Euro, în special, principalul factor de turbulenţă şi dezechilibru fiind criza datoriilor suverane ale mai multor ţări sau iminenţa de a intra „in default” a altora.

      Potrivit aprecierilor unor instituţii de specialitate, indicatorul privind cuantificarea situaţiei probabile de risc de încetare de plăţi pentru România, în ultimii doi ani, a crescut, ajungând la câteva procente pe o scară de la 1 la 100, ceea ce nu înseamnă o iminenţă foarte gravă, dar nici nu justifică neglijarea problemei, mai ales că dinamica mărimii acestui indicator poate să evolueze rapid sub impactul unor influenţe imprevizibile ale mediului economic intern şi extern. Pe baza acestor date, profesorul Zaman a conchis, în prima parte a expunerii sale, că, în anii crizei 2008-2011, decalajele României faţă de ţările dezvoltate s-au mărit, ceea ce impune o strategie de recuperare a declinului şi de reluare a procesului de convergenţă care trebuie conceput nu doar prin prisma celei nominale, ci şi prin cea reală.

      SOLUŢIILE VIABILE SUNT IMPUSE DE REALITĂŢI. Intrând în fondul temei supuse atenţiei participanţilor, prof. univ. dr. Gheorghe Zaman a relevat că disputa teoretico-metodologică, dar şi de ordin practic, operaţional care durează de foarte multă vreme, gravitează în jurul protecţiei industriilor noi, tinere sau emergente, cunoscute sub denumirea de „infant industries”. În pofida asocierii acestei noţiuni cu conceptul de cicluri de viaţă, politica de profil nu a fost analizată în suficientă măsură în contextul unui model al ciclului de viaţă al industriei. Concret, a fost ignorat potenţialul pentru schimbări foarte mari ale ratei intrărilor nete pe piaţă ale agenţilor economici industriali. După ce s-a referit la dinamica intrărilor şi ieşirilor, în raport cu piaţa în sfera industriilor, autorul expunerii a prezentat principalele argumente în sprijinul cerinţei de a se elabora o strategie de reindustrializare a României.

      Principalul argument constă în luarea în considerare a realităţilor în dinamica lor, pornindu-se tocmai de la starea de fapt provocată de actuala criză. Astfel, în expunere, s-a pornit de la compararea măsurilor anticriză din România cu cele din alte ţări membre ale UE. Ce s-a întâmplat, practic, din acest unghi de analiză?

      Suntem într-o situaţie care ne permite să ne felicităm că ne-a venit ideea elaborării Proiectului Naţional, astfel încât să putem evalua ceea ce, într-o formulă nu tocmai adecvată, se numeşte «al doilea val al crizei». Faza aceasta este, evident, una a eşecului politicilor. Sensul ieşirii din criză constă în repoziţionarea liderilor politici faţă de criza la nivel global cu toate efectele ei. Avem în vedere incapacitatea acestora de a face faţă provocărilor cu care ne confruntăm.

      În România, reducerile salariale (ale bugetarilor) au fost de dimensiuni relativ mari (25%), la care se adaugă şi desfiinţarea unor sporuri şi gratificaţii (prime, tichete de masă, sporul pentru doctorat etc), iar TVA a crescut de la 19% la 24%, impozitarea pensiilor cu 16%, scumpirea medicamentelor etc. Atât diminuarea salariilor, cât şi creşterea taxelor şi impozitelor s-au aplicat liniar, în procente egale, pentru toţi salariaţii sau contribuabilii, fără a se face distincţie între diferitele categorii socio-profesionale, din punctul de vedere al nivelului veniturilor, al afectării calităţii vieţii şi al capacităţii de plată; un astfel de şablon care ţine de „mitul cotei unice” a lovit cel mai puternic în puterea de cumpărare a majorităţii contribuabililor, ceea ce a condus la creşterea gradului de sărăcire a populaţiei, la evaziune fiscală, la tensiuni şi nemulţumiri sociale, la polarizarea societăţii.

      În consecinţă, apare necesară o diferenţiere a măsurilor în domeniul politicilor salariale şi fiscale, în sensul adecvării acestora la specificul fiecărei categorii socio-profesionale şi de venituri, al reducerii impozitării muncii şi creşterii impozitării, consumului de factori de mediu şi al averilor şi nu al capitalului fiscal al agenţilor economici.

      Experienţa internaţională în ceea ce priveşte fiscalitatea a arătat că marea majoritate a ţărilor aplică impozitarea diferenţiată, progresivă şi nu taxa unică (flat taxation) pentru simplul motiv că prima oferă posibilităţi mai mari de adecvare a taxelor şi impozitelor la promovarea anumitor sectoare şi ramuri cu importanţă strategică pentru siguranţa, securitatea şi asigurarea unor bunuri şi servicii de însemnătate vitală pentru populaţie sau cu efect de propagare puternic pentru modernizarea şi eficientizarea economiei. În acelaşi timp, tranşele de impozitare trebuie fundamentate atât din punctul de vedere al dimensiunilor lor optime, cât şi din punct de vedere economic şi social. Acei agenţi economici sau acele persoane individuale care consumă sau deteriorează mai mult factorii de mediu, care sunt generatori de costuri marginale externe, încă insuficient analizate în teoria şi practica din România, trebuie să plătească taxele corective, denumite şi taxe Pigou. Aceste taxe încearcă să folosească mecanismele de piaţă, compatibilizând optimul privat sau al pieţei concurenţiale cu optimul din punct de vedere social, tocmai în vederea promovării echităţii, solidarităţii, incluziunii şi echităţii sociale.

      [...]

Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.

Fiţi prima persoană care comentează acest articol!