Economistul nr. 4 (serie nouă), 6 Februarie 2012
ALEXANDRU
GEORGESCU
Se poate face o discuție cu privire la felul în care Internetul a scurtcircuitat modelele de afaceri ante-digitale. Companiile afectate, în loc să moară sau să evolueze, apelează la stat, sub pretextul dreptului lor la proprietate și la consumatori, pentru a impune o ordine pe Internet, chiar dacă asta ar însemna o pagubă colaterală imensă tocmai pentru „majoritatea tăcută” a consumatorilor legitimi. În holurile Congresului american, nu se aud decât lobby-iști malefici și ONG-uri impotente. Stop Online Piracy Act (SOPA) nu este prima inițiativă legislativă de acest fel din istorie.
În schimb, este cea mai brutală în modul în care abordează problema pirateriei și a breșelor de copyright. Este echivalentul digital al unui pogrom în care oricine poate deveni o țintă, principii de bază ale legii cum ar fi o prezumție la nevinovăție sunt elidate, iar pagubele colaterale sunt raționalizate ca fiind necesare. Așa se explică ura deosebită care s-a manifestat pe Internet și în societatea civilă pentru acest act legislativ și, care, în cele din urmă, au dus la respingerea sa.
La o primă citire a textului, ne dăm seama că cei vizați nu sunt, neapărat, pirații americani (unii dintre cei mai prolifici în acest domeniu din cauza consumului ridicat de entertainment). Meritul SOPA este faptul că a găsit o metodă de a lovi în pirații străini care nu depinde de zeci de mii de procese „penale” sau de bunăvoința justiției locale, ci atacă site-urile intermediare în procesul de copyright infringement.
PUMNUL DE FIER. Înainte să ajung la o descriere a mecanismului, trebuie spus că formularea ambiguă a diverselor clauze îi lasă statului american o latitudine extraordinară în a determina cine este un pirat și cine este un susținător al piraților, cu consecințele de rigoare. Astfel, un site poate primi „litera stacojie” dacă un utilizator anonim postează pe forumul respectiv un link către material piratat sau un link către un site care a fost, deja, marcat ca periculos. Materialul respectiv poate fi o melodie sau un videoclip pe Youtube. Aproape orice site are sau va avea linkuri pe Youtube undeva pe forumuri, deci oricine este un potențial Schindler pentru pirați. Poate că nici nu vorbim de pirați adevărați – multe materiale au copyright incert, iar cei care fac uz de ele s-ar putea să fie chiar proprietarii. Iar automatismul sistemelor este o altă sursă de îngrijorare, pentru că semnalele pozitive false sunt numeroase și atrag un răspuns disproporționat. Disney a suferit o rușine majoră când s-a dovedit că are un software care scanează Internetul, în special Youtube și alți mari provideri de conținut și emite automat scrisori de somație de înlăturare a conținutului, chiar și pentru conținut care nu este al lor. Mai există și doctrina „fair use”, care te lasă să folosești un material în scop necomercial și pentru artă derivată, atâta timp cât specifici care este proprietarul adevărat. Așa au ajuns toate clipurile pe Youtube să aibă „disclaimer” legat de cine este proprietarul materialului de bază.
Ce pot face, însă, americanii împotriva site-urilor care nu sunt înregistrate în Statele Unite și țin de un stat suveran și, eventual, necooperativ? Răspunsul pe care l-au găsit este din categoria napalmului. La un ordin al unui judecător american, site-ul intră în „Axa Răului”, iar orice companie americană va deveni acționabilă în Justiție pentru cooperarea cu acesta. Însă infrastructura de servicii de care depinde funcționarea actorilor pe Internet este, în mare parte, americană – servere americane găzduiesc conținut, Google asigură vizibilitatea pe Internet, cele trei mari companii de procesare de plăți (VISA, Mastercard și American Express) sunt americane, Paypal, cu dominația pieței de transferuri online, este americană, până și cei mai mari ofertanți de nume de domeniu sunt americani. Orice site, dar mai ales întreprindere comercială, ar fi devastată de separarea de furnizorii americani de servicii. Personal, cred că idea genială le-a venit legislatorilor americani (și celor din industria entertainmentului) după ce au văzut eficiența acestor metode în episodul Wikileaks – organizația a fost grav afectată de imposibilitatea de a primi donații și de expulzarea conținutului de pe diverse servere. Cum americanii sunt cei mai mari consumatori de servicii online din lume, reiese că este improbabil ca vreo companie să nu aibă un picior pe teritoriul american și să nu depindă de piața aceasta.
Să revedem mecanismul – cineva postează un link pe un site către un material care face obiecția unei companii de entertainment, cu sau fără motiv. Aceasta sesizează autoritățile, iar un judecător emite un ordin preemtiv de cenzură. Paypal, Visa, Google și mulți alții cenzurează site-ul respectiv pentru ceva postat pe forumuri. Compania afectată are dreptul să acționeze în instanță și, cel mai probabil, ar câștiga, însă ar fi ruinată până când ar fi repusă în drepturi. Aplicăm experimentul de gândire la nivelul Internetului și rezultă un loc mult mai pustiu. Este ca și cum ai împușca toate animalele din pădure pentru că au câte un purice. Felul arbitrar în care poate fi victimizat un actor pe Internet mă scandalizează și pe mine, darămite pe cei vizați. Iar povara plasată asupra diverselor companii de a face pe Big Brother, unele având forumuri extensive și cantități astronomice de conținut, depășește cu mult orice diligență la care au părțile interesate dreptul să se aștepte.
[...]
Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.
ANALITIC 
FINANCIAR-BANCAR
