România în criză. Statul social faţă cu statul austerităţii

Economistul nr. 17 (serie nouă), 16 Mai 2011

      INSTITUTUL SOCIAL-DEMOCRAT „OVIDIU ŞINCAI”, BUCUREŞTI

      În primele trei numere din acest an ale „ECONOMISTULUI” a fost publicat un serial intitulat „Eşecul statului asistenţial. Soluţii de piaţă la criza economică” (fragmente de la conferinţa anuală CADI-Konrad Adenauer Stiftung), conţinând idei din arsenalul gândirii economice clasic-liberale. În numărul de faţă, publicăm o poziţie care se revendică din zona social-democraţiei, într-un exerciţiu al dialogului onest de idei dedicat cititorului ce nu se simte confortabil în faţa dictatelor intelectuale.      

      În întreaga Europă statul social sau statul bunăstării, cum mai este el echivalat în anumite ţări, este supus unor presiuni de restrângere, folosindu-se argumentul crizei economice. Întâlnim două tipuri de acţiuni. Prima este cea care vizează punerea în acord a beneficiilor acordate cu resursele publice disponibile într-o etapă de recesiune economică, situaţie întâlnită în statele conduse de guverne de stânga (Grecia, Spania, Portugalia), fiind vizată „optimizarea” statului social, iar nu distrugerea sa.

      A doua situaţie este cea în care criza economică este folosită ca pretext pentru a aplica măsuri dure de austeritate care să aibă ca efect atingerea obiectivului ideologic al „statului minimal”. În această situaţie se află Letonia şi România, conduse de guverne de dreapta, ambele desfăşurând politicile de austeritate în condiţiile unor acorduri de finanţare cu Fondul Monetar Internaţional. În cele ce urmează analizăm „cazul românesc”, atât dintr-o perspectivă istorică mai largă, precum şi în cele mai recente evoluţii.

      ELEMENTE ESENŢIALE ALE STATULUI SOCIAL ÎN ROMÂNIA. „Statul social” este asumat de România în chiar textul Constituţiei sale din 1991, statul trebuind să asigure, prin măsurile economice şi sociale, un nivel de trai decent pentru cetăţeni şi, în acelaşi timp, să asigure condiţii pentru ca drepturile să fie pentru toţi cetăţenii, fără discriminare. Mai mult, există şi obligaţia de solidaritate a statului faţă de cei mai dezavantajaţi. În fapt, prin acest tip de prevederi, România s-a aliniat noului tip de constituţionalism, specific celui de al treilea val al democratizării, care nu reduce raporturile contractuale dintre individ şi stat la o simplă codificare a drepturilor naturale, ci intră tot mai mult în substanţa drepturilor sociale şi economice.

      În condiţiile trecerii de la economia centralizată şi etatizată la cea de piaţă, bazată pe proprietatea privată, au avut loc transformări semnificative în societatea românească. Astfel, industria a lăsat loc predominant serviciilor în cadrul economiei şi numărul salariaţilor a scăzut de la 8 milioane în 1990 la circa 5 milioane în 2008 şi la mai puţin de 4,5 milioane în anul 2010. Se apreciază că aproximativ încă un milion de persoane se află în zona gri a pieţei forţei de muncă. În România anilor 1998-2009, ponderea veniturilor publice s-a aflat, în medie, la 32,8% din PIB, iar ponderea cheltuielilor la 36,1% din PIB. Aceasta plasează România pe ultimul loc din Europa în privinţa veniturilor şi pe penultimul loc în ce priveşte cheltuielile (înaintea Irlandei).

      România dispune în prezent de standarde sociale scăzute. Chiar şi în condiţiile în care pensionarii şi mamele care primesc indemnizaţii sunt luaţi în calcul (ei nu au, din punct de vedere tehnic, statutul de „asistaţi social”, cum se face uneori confuzie), sumele alocate se situează sub media statelor Uniunii Europene.

      În perioada 2000-2007, totalul cheltuielilor sociale publice ale României s-au situat, în medie, în jurul valorii de 13% din PIB. În 2007, România aloca 12,8% din PIB, în timp ce media UE25 era de 26,5% (potrivit Eurostat), cu valori comparabile de 18,1% din PIB în Polonia şi 22,3% din PIB în Ungaria. Dacă luăm în considerare doar prestaţiile sociale (subvenţii, ajutoare sociale pentru încălzire etc.), în 2007 România aloca doar 0,4% din PIB, în timp ce la nivelul UE27 media era de 0,9%.

      Efectele măsurilor de protecţie sociale se situau, de asemenea, la un nivel destul de modest chiar înaintea declanşării crizei financiar-economice. Astfel, în 2007 doar 25% din populaţia aflată sub pragul sărăciei a beneficiat în mod real de pe urma asistenţei sociale, faţă de nivele de 60% în Ungaria sau 32% în Polonia. Ponderea cea mai mare, în cadrul prestaţiilor sociale din România în 2009 era ocupată de indemnizaţiile pentru creşterea copiilor (23,8%) şi de alocaţiile şcolare (14,3%).

      Începând cu anul 2005 în România se aplică un sistem al cotei unice de 16% pentru veniturile obţinute de persoanele fizice, politică fiscală având ca efect adâncirea inegalităţilor sociale: diferenţa dintre veniturile primilor 20% cei mai înstăriţi din populaţie şi cei 20% cu cele mai scăzute venituri este cea mai mare din UE (7,04% faţă de media europeană de 4,95%).

      La acest peisaj deloc îmbucurător al situaţiei sociale din România mai trebuie adăugată, „tendinţa de dezagregare a sistemelor publice de educaţie şi sănătate atât prin subfinanţare, cât şi prin decredibilizare prin exemple negative generalizate. Se constată o puternica orientare politică de privatizare a acestor servicii, cu toate consecinţele lor sociale negative. Efectul cel mai probabil este acela al accentuării polarizării sociale, în timp ce segmentul sărac, în extindere, este condamnat la o educaţie precară şi o stare de sănătate tot mai slab susţinută” (Academia Română, După 20 de ani: Opţiuni pentru România, p. 9, http://www.iccv.ro/sites/default/files/ICCV_Romania_dupa_20_de_ani.pdf).

      [...]

Pentru acces complet la articol vă rugăm să vă abonaţi.

Fiţi prima persoană care comentează acest articol!